Fiţi calmi, nu mai daţi decisive!

Fotbalul nostru nu e pierdut cîtă vreme are o lojă în care copiii dau verdictul

Un mic ritual, înainte de start. O femeie cu fularul broboadă peste cap umple o sticlă de la cişmea. Apoi se duce spre banca tehnică, […]

Fotbalul nostru nu e pierdut cîtă vreme are o lojă în care copiii dau verdictul

Un mic ritual, înainte de start. O femeie cu fularul broboadă peste cap umple o sticlă de la cişmea. Apoi se duce spre banca tehnică, cu sticla într-o mînă şi o lădiţă de piele în alta. Trusa. Meciul va avea asistenţă medicală. Blocuri de opt şi zece etaje fac paravan în dreptul stadionului „Victoria”. Ar putea fi oricare alt stadion de pe lumea asta. Cu iarbă arsă, cu două porţi. Dar se numeşte „Victoria”.

Fotbalul se joacă pe margini, lîngă un platan bătrîn. Doi copii cu şireturi desfăcute şi căciuli trase pe frunte dau balonul de la unul la altul. Sînt, pe rînd, portar şi atacant. Meciul n-a început. Puştii de la Spicul au ieşit la încălzire. Cei de la Electroaparataj trag la poartă. „Trebuie să vină domn’ patron cu echipamentul!”. Domn’ patron e pe drum, în trafic. „Centralul”, un băiat de liceu, se uită la ceas. „Mai stăm cinci minute şi gata!”. Pînă şi în Liga a IV-a, există limite.

Vine şi echipamentul, gîfîind. Începe. Domn’ patron joacă şi el, „să dau asta jos”, explică arătînd spre abdomen. Adaugă apoi, preventiv: „Asta e, fotbalul mic a rămas mic!”. În tribune, un tată cu sacoşele de la piaţă, la picioare, şi puştiul lui. La loja oficială, vreo zece capete se clatină înţelept: „Pot să joace şase luni că nu dăm gol!”, „N-am bătut pe nimeni anul ăsta!”. În mica galerie locală de la etaj, au urcat şi copiii cu mingea. Se simte mai puţin vîntul. În partea fără blocuri de lîngă stadion, e cîmp viran semănat cu buruieni şi stîlpi de înaltă tensiune.

Meciul. Dacă doar l-ai auzi, ar fi bufniturile balonului lovit de diverse modele de pantofi sport şi comenzile antrenorului de la Spicul. „Atacă-l, bă, nu te uita la el!”, „Cum să dai, mă, acolo?”, „Faceţi, bă, marcaj la un loc!”. „Jidane, coboară, Jidane!”, „Joacă bine Jidanul!”. „Jidanul” e porecla unui atacant de la Spicul. La pauză, antrenorul vocal îşi aliniază elevii şi-i ceartă patrulînd prin faţa lor ca un general. „Cum îl cheamă pe antrenorul vostru?”.

Jucătorul de la Spicul ezită. „Vreţi să scrieţi de rău de bunicul?”. „Păi, nu”. „Îl cheamă Costache Niculae”. Cei de la Electro, mai ambiţioşi, caută golul. Se încurajează şi se comentează între ei. „Nu mai da decisive, fii calm!”. E 0-0. Fără faze litigioase. Doar cîteva întreruperi, cînd domn’ patron se ceartă cu jucătorii lui. „Vezi, mă, cum pasezi!”. „Da’ ce, îi răspunde un fotbalist, tu nu greşeşti niciodată?”. Arbitrul le face semn să reia jocul.

Meciul. Liga a IV-a. Fotbalul mic. Dar ar putea fi oricare alt meci de fotbal de pe lumea asta. Apoi momentul cînd spectatorul se ridică şi lasă spectacolul în plata lui, momentul cînd cititorul ridică privirea şi lasă articolul la jumătate, momentul care suspendă finalul. Cei doi copii cu mingea s-au uitat cît s-au uitat, apoi au coborît de la oficială. I-au făcut semn puştiului din tribune, venit cu tatăl de la piaţă. Au strîns gaşca şi s-au dus mînînd balonul lîngă cişmea, sub platanul desfrunzit. Fotbal. Să te uiţi, să-l joci, să-l trăieşti.

Cît a fost scorul la meciul celor mari? Nu se ştie. Meciul ăla a rămas fără sfîrşit.