Dinafară-i vopsit gardul şi înăuntru – Almodovar

Cînd cinematograful îţi arată o femeie ştii că vezi o femeie. Că a creat-o Dumnezeu sau Roger Vadim, asta rămîne de discutat. Pe ecran, însă ştii că vezi ceea ce vezi: o femeie. Dacă este vorba de un film de […]

Cînd cinematograful îţi arată o femeie ştii că vezi o femeie. Că a creat-o Dumnezeu sau Roger Vadim, asta rămîne de discutat. Pe ecran, însă ştii că vezi ceea ce vezi: o femeie. Dacă este vorba de un film de Almodovar, însă, nu mai poţi fi sigur de nimic. Totul este aparenţă. Te îndoieşti la fiecare pas, cu tot răsfăţul anatomic din „Pielea în care trăiesc” /”La piel que habito”. Cu cît vezi mai clar – porii pielii, broderia, luciul satinat al lenjeriei, globulele mătăsoase, diafane sub lamela microscopului, cu atît ai senzaţia că înţelegi mai puţin. Te sperie şi te atrage în acelaşi timp. Iată esenţa thriller-ului.

Povestea este, ca orice poveste de Almodovar, prea neobişnuită ca să fie crezută. Te scuteşte, dar este şi asta o capcană, de efortul de a te detaşa. Cantitatea de neverosimil întrece măsura convenţională. Aşa ceva nu există, nu te încape. Nu vrei să trăieşti în „pielea-peliculă” desfăşurată de regizorul spaniol. Şi totuşi, e o ipoteză fascinantă: Dumnezeu a creat femeia, bărbatul a re-creat-o, iar Almodovar de-creează bărbatul. Există justiţie, poetic vorbind!

Un bărbat care coase, calcă şi găteşte
Pînă şi o operaţie de apendicită ar căpăta proporţiile unui SF plin de suspans, dacă-l filmează Almodovar. Vă daţi seama unde se ajunge cînd e vorba de chirurgie plastică, ca în „La piel que habito”. Un chirurg (Antonio Banderas) caută pielea perfectă, rezistentă la timp, la foc, la durere. Un înveliş protector universal şi imbatabil. O peliculă ideală. O suprafaţă antidot. Pe măsură ce eşecurile din viaţa personală se înşiră, medicul Banderas se înverşunează cu experimentele în laboratorul lui. Sfidează legile de orice fel, trece graniţele sublime ale moralei.

Dar nu el este figura forte a filmului, eroul. El este, normal, ratatul. Chirurgul întrupează, ca orice bărbat viabil al lui Almodovar, figura slabă, efeminată, a visătorului. Cu tuşa nelipsită de burlesc: un bărbat care coase, cîrpeşte, tigheleşte şi prepară piele de porc în bucătăria iadului! În plină mizanscenă a aparenţelor, visul cel mai nebun are prezenţa cea mai dens materială: texturi, textile, epiderme de cauciuc, bidoane cu sînge. O reverie concretă. Iată esenţa filmului.

Pe orice pune mîna, chirurgul Banderas transformă în himeră. Cobaii umani din laboratorul lui au chipul soţiei decedate. Ştiinţa este un donjuanism. Incapabil să protejeze fiinţele reale din viaţa lui, le poate recupera recreîndu-le şi răzbunîndu-le cum numai un chirurg estetician ar fi în stare.

…şi o femeie în costum de femeie
Figura tare a filmului nu este bărbatul care vrea să izoleze pasiunea de viaţă. Ci o femeie cu un costum mulat pe corp. O creatură vie, deci revoltată, care-şi revendică libertatea. Păpuşa cu suflet (Elena Anaya), fetişul decupat şi cusut bucată cu bucată acaparează energia ecranului din „La piel que habito”. Îşi scrie jurnalul pe ziduri, cu dermatograf, ca un vis înăuntrul visului altcuiva. Şi ce imagine fantasmatică a corpului de femeie porţionat şi secţionat, un obiect imaculat prins într-o pînză dementă de păianjen. Apoi cadrele onirice, cu ecranul uriaş, cu trupul uriaş, de Zeiţă-Mamă mitologică. Nu un copil mîngîie obrazul dorinţei, ca în „Persona” lui Bergman. Ci un creator-păpuşar confruntat cu fatalitatea separării de propria creaţie. Arta – decupajul realităţii şi re-compunerea ei la alt nivel – rămîne un joc secund. O mnemotehnică sfîşietoare şi incompletă a chipului iubit. Un chip mereu ambiguu.

Ceva se opune, ceva îi scapă chirurgulului orbit de propria obsesie. Şi acel punct de fugă, sursă a destrămărilor, abis incurabil apare, aici, în imaginea mărită a chipului şi a corpului decupat. Aşa cum apărea, în „Los abrazos rotos”, în sărutul supradimensionat pînă la întunericul dintre pixeli. Acolo, mormane tragice de fotografii. Aici – haine, mormane de haine rupte, haine care nu stau pe corp, costume străine şi trecătoare, pielea subîntinsă de amintiri schimbătoare, de ură, de iubire, de nostalgie, de frică, piele-peliculă care înregistrează totul. Şi-l trădează în acelaşi moment, răpindu-i dimensiunea realităţii.

Camera-bisturiu
Nu poţi crede în această lume a medicului Banderas, produs al imaginaţiei furibunde şi al voinţei claustrofobe. Şi totuşi, tocmai pentru că te opui ficţiunii care deformează, ajungi să ţii cu femeia-cobai. Pe măsură ce straturile poveştii se răsfiră spre punctul culminant, te ataşezi de acest obiect straniu al dorinţei care luptă îndîrjit pentru „acel loc dinăuntrul tău la care nu poate ajunge nimeni”. Nici bisturiul, nici camera „spion” (un fel de ochi-bisturiu), nici regizorul, nici chiar Banderas. Veţi vedea că nu e un ataşament foarte la locul lui, pentru că victimele şi călăii schimbă rolul de la un cadru la altul.

Nu poţi fi sigur de nimic. Dacă apare un bărbat în piele de tigru, ei bine, se comportă ca un tigru. Animalul îşi cere drepturile lui de animal. Cine s-ar fi aşteptat? Pe cînd dacă apare o femeie în costum de femeie, orice este posibil la Almodovar. Chiar şi ca faimosul mister feminin să fie atît: o faimoasă fantezie masculină. O fabulaţie.