Dezavantajul terenului propriu
După recordul de încasări, meciurile din Europa produc în Liga 1 recordul de mutări
Terenul propriul al Vasluiului, în cupele europene, se află la Piatra Neamţ, la 140 kilometri distanţă. Al Rapidului, 538 de kilometri mai încolo, la […]
După recordul de încasări, meciurile din Europa produc în Liga 1 recordul de mutări
Terenul propriul al Vasluiului, în cupele europene, se află la Piatra Neamţ, la 140 kilometri distanţă. Al Rapidului, 538 de kilometri mai încolo, la Timişoara, dacă planurile şefilor giuleşteni vor fi puse în aplicare. Iar terenul propriu al Stelei se află la Cluj Napoca, la 426 de kilometri distanţă. În caz de calificare în turul următor, Dinamo migrează cîteva cartiere mai la sud, pe „National Arena”. Tot aici va juca şi Oţelul meciurile din Champions League, adică la aproximativ 241 kilometri distanţă de Ţiglina III. Doar Gaz Metan Mediaş, care şi-a modernizat stadionul, n-are intenţii de expansiune.
Cum s-ar spune, nici drumul pînă la stadion nu mai e ce-a fost. Nici avantajul terenului propriu nu mai pare cine ştie ce avantaj. E mai mult un dezavantaj pentru fanii care trebuie să meargă trei-patru ore cu maşina, în cel mai fericit caz, sau şapte-opt ore, în cazul cel mai extravagant, şi apoi să facă atmosferă pe arenele altora. Harta fotbalului nostru arată ca un cub Rubik nerezolvat. Doar că-i lipseşte logica.
Vestea bună e că trăim în România, nu în Rusia sau China. Altfel, distanţele de mai sus se calculau în ore cu avionul şi zile pe Trans-siberian. Vestea aparent bună e că n-avem autostrăzi din alea cu opt benzi şi cu taxă. Şi cu asta, s-au terminat ştirile pentru moral. Suporterii devotaţi trebuie să pună deoparte, pe lîngă banii de bilet, bani de benzină sau de bilete CFR, bani de cazare şi masă. Trebuie să-şi ia o zi-două de concediu, în mijlocul săptămînii. Exact ca la un meci în deplasare.
Se mai întîmplă ca o echipă să nu aibă stadion. Dar vorbim de cinci dintre cele şase reprezentante ale României în cupele europene. E deja un fenomen molipsitor şi unic în felul lui. L-am putea patenta ca invenţie sau l-am putea vinde ca surogat de turnesol pentru nivelul de civilizaţie în fotbal. Cluburile „navetiste” mizează probabil pe spectatorii locali. Pe atracţia competiţiei în sine. Nu-i exclus ca timişorenii să vină să-i vadă pe rapidişti, clujenii pe roş-albaştri, bucureştenii – pe gălăţeni, aşa cum au venit să-i vadă pe ialomiţeni. Nu-i exclus ca publicul din Piatra Neamţ să umple tribunele şi la meciurile Vasluiului.
Nu-i exclus ca fanii să bată ţara în lung şi-n lat pentru a-şi susţine echipa. Oricum, ei sînt singura categorie care investeşte constant în fotbal şi nu primeşte nici măcar un „mulţumesc”. Steaua, care acum cîţiva ani scotea peste un milion de euro din biletele la un singur meci de Champions League, joacă la Cluj pentru că a refuzat să plătească în jur de 20.000 de euro chirie MApN-ului. Rapidul, care numai din derby-ul cu Dinamo a scos 30.000 de euro încasări, pleacă la Timişoara, pentru că n-a achitat o chirie lunară de 2.000 de euro. Cei care suportă costurile mutării sau lipsa investiţiilor în stadioane sînt fanii. Cumva, trebuie să se aleagă şi ei cu ceva, în afară de oboseala şofatului. În aprilie 2009, după înfrîngerea cu 0-4 pe terenul lui Schalke, şefii de la Energie Cottbus şi-au cerut scuze, într-un comunicat, pentru „prestaţia jalnică”. Şi au anunţat că suporterii care au făcut deplasarea vor primi înapoi banii cheltuiţi pentru drumul de 500 de kilometri.