Înjurături „confidenţiale”

Anelka a cerut 150.000 de euro daune morale unui ziar. A pierdut Un proces vechi de aproape un an s-a încheiat vineri într-un tribunal din Franţa. Pe 30 iulie 2010, reclamantul Nicholas Sebastien Anelka a dat în judecată cotidianul „L”Equipe”, […]

Anelka a cerut 150.000 de euro daune morale unui ziar. A pierdut

Un proces vechi de aproape un an s-a încheiat vineri într-un tribunal din Franţa. Pe 30 iulie 2010, reclamantul Nicholas Sebastien Anelka a dat în judecată cotidianul „L”Equipe”, pentru dezvăluirile legate de conflictul lui cu fostul selecţioner. A cerut 150.000 de euro daune, pe motiv că vorbele spuse în vestiar sînt confidenţiale. Dacă evolua în fotbalul românesc, atacantul lui Chelsea putea cere daune şi pentru că a înjurat la antrenamente (se ştie, confidenţiale), şi pentru că a jucat prost în meciuri oficiale, şi pentru că a fost „linşat mediatic” după ce a ratat un penalty decisiv etc, etc.

Scandalul francez de la Mondialul sud-african luase dimensiuni de „Iliada” cu grevişti. După ce Anelka l-a înjurat „confidenţial” în gura mare pe Domenech, după ce înjurăturile au ajuns pe prima pagină din „L’Equipe”, s-a trecut la măsuri radicale, sub deviza „Aşa nu se mai poate!”.

Ieşirea lui Anelka a avut şi alte efecte nebănuite. Nu se ştie exact ce-a spus, în ce direcţie l-a trimis pe Domenech, la origini, la bordel, sau dacă l-a declarat pe fostul selecţioner ceva de genul „fiu certat cu igiena al unei prostituate”. „L’Equipe” susţine că a primit informaţia din mai multe surse, pe care le-a păstrat, fireşte, anonime. Nu contează cum, contează că Anelka şi-a înjurat antrenorul. Asta e clar, a concluzionat judecătorul. Ştirea era adevărată. Caz închis. Şi aşa a mai căzut un mit: confidenţialitatea discuţiilor din vestiar. O iluzie perpetuată de fotbalul romantic, care asimila vestiarul cu un fel de altar laic, rezervat iniţiaţilor: jucători şi staff. Nici pomeneală de aşa ceva, arată procesul Anelka-„L’Equipe”. În primul rînd, spaţiile „confidenţiale” s-au restrîns simţitor, de cînd cu apariţia noilor tehnologii de înregistrare-redare. Iar o încăpere cu 20 şi ceva de oameni furioşi poate fi oricum, numai confidenţială – nu.

În al doilea rînd, vestiarul a fost, este şi va fi o incintă strategică, nu una privată. Există vestiare închise – vezi Bergodi trîntind uşa în nas finanţatorului, există vestiare deschise – vezi Piţurcă, în precedentul mandat, îmbrăţişîndu-şi „haiducii”, cu un ochi la camera TVR. Există vestiare pline de „cîrtiţe” (Milan Baros, despre Galata) sau de „trădători” (Mircea Lucescu, despre „tricolori”).

Există vestiare în care antrenorii scriu lucruri pe pereţi, ca să le dea de gîndit antrenorilor de după ei („Cine nu dă totul nu dă nimic”, by Herrera).

Dar, oricum ar fi, toate vestiarele comunică inevitabil cu restul lumii.

„Nimeni nu s-a plîns cînd s-a filmat un întreg documentar în vestiarul Franţei victorioase la Mondialul din 1998”, a punctat „L’Equipe”. Normal că nu. Sînt foarte puţini cei care-şi înjură antrenorul la victorie.