Dacă fază litigioasă nu e…
Şefii de cluburi cred că arbitrii nu merită nimic din drepturile TV. Nici pe partea economică, nici pe cea artistică. Oare?
Vasile Avram a cerut partea CCA din drepturile TV. „Măcar unu la sută”, cam un milion de euro, adică. […]
Şefii de cluburi cred că arbitrii nu merită nimic din drepturile TV. Nici pe partea economică, nici pe cea artistică. Oare?
Vasile Avram a cerut partea CCA din drepturile TV. „Măcar unu la sută”, cam un milion de euro, adică. Şi nu pentru creşterea baremurilor, ci pentru formarea arbitrilor. În alte campionate, aşa se procedează. În Franţa, de exemplu. La noi, banii din drepturi se distribuie cluburilor şi şefului Ligii.
„Dragomir îşi ia cinci la sută!”, şi-a motivat Avram cererea. Cinci la sută, adică în jur de cinci milioane de euro adjudecate pentru formarea noii generaţii de şefi ai LPF! Arbitrii n-au decît să urmeze şcoala vieţii. „Nu putem să dezvoltăm fotbalul fără să dezvoltăm şi arbitrajul!”, spune Avram. A cerut bani pentru formare. Nu pentru barem. Bugetul CCA (sub un milion de euro anual) este parte integrantă din bugetul FRF. Veniturile provin din cotizaţii şi taxe proprii, din finanţări externe pentru programe de arbitraj, de la Federaţie şi din „alte surse”. Aici ar putea fi incluse drepturile TV. Dar şefii de cluburi au spus „Nu!”. Ei îi plătesc pe arbitri la bucată, pe meci, nu pe viitorii arbitri, din fotbalul viitorului. Ceea ce urmează după potopul înjurăturilor de etapă nu e treaba lor.
Conducătorii din Liga 1 girează numai proiectele de azi pe mîine. Cinci milioane de euro – partea economică a lui Dragomir. Nimic pentru arbitraje mai bune. Sigur că toată suflarea din fotbalul nostru vrea, pe partea vorbită, „centrali” impecabili şi tuşieri perfect plasaţi. Dar probabil se aşteaptă ca brigăzile de superarbitri să pice pe teren ca perele mălăieţe (sau ca drobul de sare?!), fără efort, fără cheltuială, fără bătăi de cap cu supervizori străini, cum
e Collina la ucraineni sau Rosetti la ruşi.
Cînd e vorba să fie făcuţi cu ou şi cu oţet, arbitrii fac parte – trup, suflet şi tendinţă – din joc. Poate asta e şi ideea. Arbitrajele bune nu servesc interesul spectacolului. Nici pe partea artistică, nici pe partea economică. Despre ce s-ar vorbi, plînge, blestema şi spumega după meciuri? Care-ar fi cota de piaţă a Ligii 1 fără fazele litigioase?
Din cele 101,84 milioane de euro din drepturile TV, mai mult de jumătate reprezintă preţul subînţeles al greşelilor de arbitraj şi al recitalurilor pe marginea lor. Într-un fel, să contribuie la creşterea nivelului arbitrajelor ar însemna pentru şefii de cluburi să-şi falimenteze afacerea şi să-şi varieze monologul.
Dacă Vasile Avram ar fi cerut bani contra penaltyuri neacordate (fără de care campionatul nostru nu ar mai fi la fel, ar fi altul, poate ar fi campionatul Bulgariei!), cine ştie, ar fi primit alt răspuns de la şefii de cluburi. Putea pretinde daune morale şi de imagine („Există anumite limbaje ale conducătorilor care nu ne fac cinste!”, crede Balaj). Sau putea vorbi pe şleau şi cere taxă de protecţie („Banii jos sau vă arbitrăm corect!”). Dar aşa, a avut proasta inspiraţie să ceară finanţare pe un proiect pe termen lung tinzînd la infinit. Cum ar zice un clasic recent promovat, asta cam sună aşa, a „japcă”.