„Naţionala”, în clasamentul real

România stă mai bine în topul FIFA decît în comparaţie cu propriul palmares

„Îi putem bate oricînd!”, ne-a asigurat Stoichiţă, care a fost selecţionerul „Oamenilor de la Canal” în 2001. Îi putem bate, pentru că mingea e rotundă. Iar clasamentul […]

România stă mai bine în topul FIFA decît în comparaţie cu propriul palmares

„Îi putem bate oricînd!”, ne-a asigurat Stoichiţă, care a fost selecţionerul „Oamenilor de la Canal” în 2001. Îi putem bate, pentru că mingea e rotundă. Iar clasamentul FIFA, care plasează Panama pe 52 şi România pe 53, nu trebuie citit în negru absolut. Nici n-are cum să fie sută la sută real, „e irelevant”, sugerează „Lippi”.

Însă premiera istorică (dacă sîntem de acord că istoria se scrie şi în notele de subsol) are oarecare relevanţă şi rezonanţă şi merită consemnată. Ne-am plasat şi mai jos de atît. Doar borna e alta acum, Panama (o ţară uşor mai populată decît Bucureştiul) în loc de Burkina Faso. De fiecare dată cînd se anunţă noul clasament, ne minunăm ce destinaţii exotice au crescut fotbal în aria de selecţie delimitată de umbra arborilor de cacao. Uite Honduras, uite Peru, uite Gabon, uite Malawi, uite Guineea! Şi uite la ce ne-au folosit orele de geografie. Sau de ce s-a inventat Google Earth.

Optimismul marginal al lui Stoichiţă duce discuţia spre criterii, punctaje, nivelul adversarilor şi mecanica obtuză a ierarhiilor computerizate. „Naţionala” noastră oscilează undeva între locurile 40-60. În septembrie anul trecut, ne aflam pe locul 46 („la pămînt”, credea şi titra presa), în decembrie exploram planeta pe 56, în februarie – pe 57 (cea mai slabă clasare din istorie), în aprilie urcaserăm de pe 52 pe 41, în iunie ne-am oprit la 53. Acum 14 ani, ne aflam pe locul 7. Irelevant.

Fără amestecul criteriilor FIFA, fără procente computerizate. În 1994, terminam pe locul cinci Mondialul. Relevant sau nu, accident fericit sau excepţie incomodă, locul ăla cinci reprezintă borna de sus, în clasamentul nostru, exagerat de real, bazat pe impresii ochiometrice şi aşteptări. Cu asta comparăm orice viraj pe care-l iau „tricolorii”, în pluton cu Iran şi Costa Rica.

Obiectiv şi irelevant, sîntem pe 53. Subiectiv şi relevant (pentru că
fotbalul înseamnă mai mult decît clasamente), ni se pare că am căzut mult mai mult. Atît de mult că dacă am cădea încă puţin, fanclubberul Vlădoiu ar rămîne fără obiectul muncii de convingere.

Să te depăşească la rîvnă Panama, o echipă antrenată de fostul elev al lui Stoichiţă, e o veste rea, dublată de un compliment. Dacă am juca zece meciuri cu Spania pe an, de zece ori am lua bătaie la scor şi am ieşi din top 200 FIFA, tot n-ar fi grav pentru moral. Numai că, de cîţiva ani, parafrazîndu-l pe Stoichiţă, „ne putem bate singuri oricînd”. Şi o facem, cu o determinare suspectă de o cauză mai nebună.

Prin urmare, e o veste excelentă şi un început promiţător pentru orice aventură „tricoloră” faptul că sîntem pe irealul loc 53, urna a patra, după „oamenii de la Canal”.