Marfa şi banii

LPF nu se află în război cu televiziunile, ci cu singurul, marele client: publicul de fotbal Precaută, Liga din Franţa şi-a făcut propria televiziune. Cu licenţă, cu operatori, care de transmisie, tot ce trebuie. LPF a fost mult mai stăpînă […]

LPF nu se află în război cu televiziunile, ci cu singurul, marele client: publicul de fotbal

Precaută, Liga din Franţa şi-a făcut propria televiziune. Cu licenţă, cu operatori, care de transmisie, tot ce trebuie. LPF a fost mult mai stăpînă pe situaţie. Cu o zi înaintea licitaţiei, şeful Ligii spera să obţină pe drepturile TV cam 50 de milioane de euro pe sezon. Aproape o dublare de preţ, fără acoperire în realitate. De la precedenta licitaţie, nu s-a dublat nimic în fotbalul nostru.

Au toate cluburile din Liga 1 nocturnă? Nu. Prin urmare, nu toate meciurile pot fi transmise în prime-time, cînd minutul de publicitate costă de 20 de ori mai mult decît în după-amiezele de week-end. Plăteşti 150 milioane de euro, fără mari nădejdi că-ţi recuperezi banii. De ce, din caritate? Din principiu? Dragomir conduce un campionat sau o fundaţie umanitară, care ajută patronii în dificultate?

Montarea nocturnei de la Galaţi a început acum un an şi încă n-a fost inaugurată. Instalaţia a costat un milion de euro, după declaraţiile lui Marius Stan. Dacă Oţelul, liderul la zi al campionatului, ar lua titlul, ar încasa cea mai mare porţie din banii de pe drepturi TV. În jur de 4,6 milioane de euro, după calculele lui Dragomir.

În situaţia actuală, campioana primeşte mai puţin. Dar, dacă tot pretinzi 150 milioane de euro, trebuie să te întrebi şi pe cine interesează marfa ta cu defecte şi cu valoare preponderent sentimentală. Trebuie să te întrebi, dacă tot te apuci să vinzi tenişi chinezeşti şi blugi turceşti la preţ de haute-couture, pe culoarele de la mall.

Licitaţia cu strigare în gol ar trebui să le servească drept lecţie şefilor de cluburi. Întîi investeşti, apoi aştepţi profit. Nu invers. Nu pui nocturna cu banii din drepturi. Întîi pui luminile şi faci scena, apoi joci teatru. Bişniţa cu fotbal a funcţionat pînă la un punct. LPF şi finanţatorii electori au ignorat nu doar legile pieţei, au ignorat contextul pieţei în totalitate. Au ignorat concurenţa reprezentată de alte campionate şi de alte competiţii. Au ignorat criza care a dat de pămînt cu arta negocierii în toate domeniile şi pe toate pieţele. Au ignorat, în ultimă instanţă, publicul. Clientul, de fapt. Cu el se află în război, nu cu televiziunile. Orice fel de afacere ai conduce, trebuie să ţii cont de consumator.

Fotbalul, în speţă, fotbalul românesc nu e o industrie izolată într-o bulă de cristal, imună la preţul pîinii, al benzinei şi al medicamentelor. Nu e fotbal pentru fotbal, jucat în turnul de fildeş. „Sper să scot cel puţin 36,5 milioane de euro pe an, faţă de cele 28 de milioane de acum. Şi asta numai din ţară! Am avut o ofertă de la o televiziune din Germania!”, spunea şeful Ligii. Nemţii s-au răzgîndit. N-au apărut cu banii. Filonul fraier-masochist rămîne specialitatea casei. Dar niciodată nu e prea tîrziu să schimbăm tradiţiile.

Cînd refuzi să plăteşti pe o marfă de cîteva ori mai mult decît face, se cheamă că fotbalul a ieşit din Cooperativă şi a ajuns pe rafturile „shop”-urilor capitaliste. Instituţia care-l gestionează, LPF, ar trebuie să iasă şi ea din zona găştii şi să intre, de voie, de nevoie, în democraţie.