Săracii

Din 2000, au calculat jurnaliştii din Montevideo, Uruguayul a exportat echivalentul a 128 de echipe de fotbal. Pentru o ţară cu 3,4 milioane de locuitori, fotbalul pare un adevărat risc demografic.

Jucătorii pleacă să cîştige bani în campionate mai bogate. […]

Din 2000, au calculat jurnaliştii din Montevideo, Uruguayul a exportat echivalentul a 128 de echipe de fotbal. Pentru o ţară cu 3,4 milioane de locuitori, fotbalul pare un adevărat risc demografic.

Jucătorii pleacă să cîştige bani în campionate mai bogate. Aşa a ajuns Alvaro Pereira la Cluj, de la Cluj, la Porto şi la Mondialul african. România e undeva, la mijloc de drum. Alţi uruguayeni ajung pînă în Irak sau în China. Oriunde se plăteşte mai bine decît în campionatul de baştină, fără sponsor şi fără bani din drepturi TV.

De ce au căutare uruguayenii? Poate impresarii lor sînt artişti ai negocierilor, deşi asta nu-i de-ajuns să vinzi 1.414 jucători în zece ani, adică, în medie, peste o sută pe an. Locul patru la Mondial a dat, desigur, un impuls afacerilor cu Forlani. Dar fenomenul s-a declanşat cu mult înaintea turneului final. Un singur jucător din „naţionala” medaliată cu bronz evoluează în campionatul intern.

Şi atunci? Poate explicaţiile constau în talent, în „genă” naţională, în tradiţie, în faptul că joacă fotbal din tată-n fiu, toate atuurile de care ne suspectam şi noi, într-o vreme. Noi, care abia am transferat o echipă fără rezerve anul trecut: Tamaş, Ioniţă, Deac, în Vest, Gigel Bucur la Kuban.

Ce au fotbaliştii lor şi n-au ai noştri? Un anumit tip de motivaţie. Salariul mediu în Uruguay e de 112 euro pe lună, cam de patru ori mai mic decît salariu mediu de la noi. Nu sîntem destul de săraci ca să ne comparăm cu ei. Ironic, nu?