Campionii campionilor

Nu peste tot fotbaliştii sînt răsfăţaţii topurilor de sfîrşit de an

În ancheta „L’Equipe”, fotbaliştii au concurat laolaltă cu ceilalţi sportivi pentru titlul de „campionul campionilor francezi”. Rezultatul: nici un fotbalist în primele zece locuri. Este o anchetă în care […]

Nu peste tot fotbaliştii sînt răsfăţaţii topurilor de sfîrşit de an

În ancheta „L’Equipe”, fotbaliştii au concurat laolaltă cu ceilalţi sportivi pentru titlul de „campionul campionilor francezi”. Rezultatul: nici un fotbalist în primele zece locuri. Este o anchetă în care votează jurnaliştii din cele patru redacţii „L’Equipe” (de la cotidian, de la site, de la postul TV şi de la revistă).

Principalul criteriu este performanţa realizată în anul respectiv. Ca în orice clasament de acest fel, intră în calcul şi preferinţele personale, popularitatea, eventual, fiind vorba de Franţa, participarea la vreo grevă în vestiar. Dar toatea acestea – în doze neglijabile. Ancheta a fost inaugurată în 1946, aşadar este destul de veche pentru a fi şi respectabilă. Din 64 de ediţii, doar 6 au avut cîştigător un fotbalist: Raymond Kopa, de două ori, Platini, de două ori, Alain Giresse şi Zidane. Da, doar o dată.

În 2010, titlul l-a primit un atlet de 20 de ani, Christophe Lemaitre, triplu campion european la Barcelona. Pe locul doi, echipa de raliuri Loeb-Elena, (primul – septuplu campion mondial), pe locul trei – Teddy Riner (cvadruplu campion mondial la judo). Titluri, medalii – banal şi la obiect, aşa se măsoară valoarea unui sportiv. Nu e nici o mirare că fotbaliştii din Hexagon nu s-au ales nici măcar cu un balon de consolare. Poate de aceea unii dintre ei abia s-au lăsat convinşi să returneze primele de la Mondialul african.

Fotbaliştii de la noi ne-au obişnuit cu ideea că în fotbal nu numai titlurile, ci şi calificările se obţin cu sforţări supraomeneşti, cu intervenţii divine sau cu noroc diavolesc. Prin urmare, în topurile de sfîrşit de an, sînt măsuraţi cu altă oca decît ceilalţi sportivi: „campionii fotbalului” şi „campionii campionilor”. Ar avea oare vreo şansă fotbaliştii, într-un clasament „la adevăr”, în faţa handbalistelor, a fetelor de la spadă, a pugiliştilor? Sau a kaiaciştilor, a gimnastelor, a halterofililor, a judokanilor, a scrimerilor?

Există şi la noi discipline în care aurul, argintul şi bronzul sînt la îndemîna puterilor omeneşti. Nu e obligatoriu să avem şi fotbal. Dar ne-ar folosi mult o ierarhie justă a valorilor. Chiar dacă facem clasamente aparte pentru fotbalişti, să nu pierdem din vedere unde se află ei, de fapt, în comparaţie cu ceilalţi sportivi. Ce e mai sănătos pînă la urmă: fuga după alte criterii decît rezultatele sau curajul francezilor, care nu se feresc să admită că n-au fotbalul pe care consideră, fireşte, că-l merită? Şi încă un detaliu de atmosferă desprins din ancheta „L’Equipe”: ghinionul nu se premiază.