Bravo, bravo, bravo!

Handbalistele noastre au cucerit bronzul european şi calmul marilor echipe

Handbalistele noastre au cîştigat bronzul european şi s-au calificat direct la Mondialul de anul viitor. Eram deja în elita acestui sport, medalia foloseşte ca dovadă pentru cei fermi în prejudecăţile […]

Handbalistele noastre au cucerit bronzul european şi calmul marilor echipe

Handbalistele noastre au cîştigat bronzul european şi s-au calificat direct la Mondialul de anul viitor. Eram deja în elita acestui sport, medalia foloseşte ca dovadă pentru cei fermi în prejudecăţile lor.

România are complexul cutărescu şi sindromul cutăriţă, România are nevoie de o mînă de oţel şi de o minte din acelaşi aliaj, pe bancă, România nu ştie să cîştige etc, etc. Gata cu toate astea! Fetele lui Voina au învins Danemarca la ea acasă. Danemarca, ţara gazdă, adică 12.000 de potenţiali fluierători în tribune şi adversare care „au spus că o să ne boxeze”, cum explica Oana Manea.

Şi miza, şi oboseala crescuseră de la primul duel, în grupe. Dar româncele au făcut, încă o dată, „meciul vieţii”. Iar Voina a recunoscut, în fine, că a fost greu, „a fost infernal”. Tot turneul s-a arătat, mai degrabă, „cool”, indiferent de scor. În conferinţă, după înfrîngerea cu Rusia, discuta destins, aproape vesel. Iar un tehnician din ţară îl pîra public la Federaţie că nu se pricepe, „dă mesaje de genul: <<Dacă putem să dăm gol, bine, dacă nu, măcar să nu luăm!>>”.  Sau, după înfrîngerea din semifinale, ne-a tulburat aşteptările cu idei de genul: „Fetele şi-au făcut datoria! Nu e totul pierdut!”.

Strategia de depresurizare marca Voina a funcţionat. Echipa României şi-a ţinut echilibrul în cursa pentru podium, într-o competiţie în care luciditatea se obţine mai greu decît aurul. Ne putem mîndri acum cu locul trei şi ceva în plus: stăpînirea de sine specifică granzilor.

Dacă ne uităm mai atent, o să vedem din ce anume se compune această medalie. Nu din bronz, ci din substanţe mai imprevizibile: genunchiul Paulei Ungureanu, răsucindu-se dureros, din numele Cristinei Neagu, strălucind în „all star team”, din Talida Tolnai, cu nenumăratele ei mîini, picioare şi feţe, care resping 53 la sută din mingi. Din stresul Talidei că „dacă mi s-ar întîmpla ceva, n-are cine să mă înlocuiască”. Din Luminţa Huţupan, gata să intre în poartă. Din jucătoarele care au fost prezente din toate puterile lor şi din jucătoarele care ne-au lipsit, pentru că lotul nostru părea un fel de Masada sub asediu viking. Din Voina lăudîndu-şi jucătoarele după înfrîngere, cînd e atît de simplu, cel mai simplu să arăţi cu degetul.

Din toate astea şi din multe alte imagini se compune medalia. Bronzul handbalistelor seamănă cu portretul omului anului 2010 de pe coperta „Time”. Nu e o poză, ci mii şi mii de poze mici, de utilizatori, care compun chipul fondatorului Facebook, Mark Zuckerberg. În medalia-puzzle a fetelor intră, fireşte, şi milioanele de chipuri ale românilor. Am reuşit oare să arătăm mai puţin dezbinaţi, să ne încredem în sportivele noastre mai mult decît în statistici, în mentalitatea slavă şi bunele maniere ale nordicilor? Dacă am reuşit, bine, dacă nu, vorba lui Voina, nu e totul pierdut!