Le recunoaştem?

Spadasinele ne-au contrazis intuiţiile colective. Sîntem şi noi cei mai buni la ceva!

Nu ne recunoaştem valorile. Decît după un anumit moment definitiv al biografiei lor. Tot ce-i posibil. Să nu le recunoaştem sau să nu recunoaştem aceleaşi valori. […]

Spadasinele ne-au contrazis intuiţiile colective. Sîntem şi noi cei mai buni la ceva!

Nu ne recunoaştem valorile. Decît după un anumit moment definitiv al biografiei lor. Tot ce-i posibil. Să nu le recunoaştem sau să nu recunoaştem aceleaşi valori. Asta nu înseamnă că nu există. Şi nici că ne-am spălat pe mîini de nepăsare, o dată ce-am recunoscut că nu le recunoaştem.

Fetele cu mască de scrimă, de exemplu. Le recunoaştem? Pentru prima oară, România cîştigă titlul mondial la spadă. E dovada suflată cu aur că sîntem şi noi cei mai buni într-un domeniu, în afara băşcăliei, a datului cu stîngu-n dreptul şi a altor sporturi de uz intern, cum ar fi logica terţului inclus în declaraţiile de după meci. Scrima nu se numără printre sporturile cu priză la mase, dar e un sport greu.

„Am avut două fete accidentate, însă medicii le-au bandajat şi au făcut minuni, ca să poată urca pe planşă!”, a spus şefa federaţiei noastre. Accidentarea Ancăi Măroiu a fost ţinută secret, „să fie tratată cu respect de adversare”, a povestit Ana Brînză. Care şi ea s-a lovit la genunchi în timpul finalei cu Germania. Cu Germania, da.

Cît timp aşteptăm să batem Brazilia, apoi, în fine, Luxemburgul la fotbal, ratăm cu graţie ipocrită lecţia despre efort, constanţă, spirit de echipă pe care ne-o oferă spadasinele. Lecţia despre conştiinţa propriei valori şi despre patriotism, ca formă de generozitate: „Ne-am propus să tragem foarte tare pentru a obţine măcar o medalie, altfel nu avem ce să căutăm în ţară!”. Nu se supăra nimeni (Doamne, fereşte!, noi n-avem pretenţii de fani decît de la looseri) dacă Ana Brînză şi colegele ei reveneau fără titlu de la Paris. La scrimă, cu sau fără medalii, ne menţinem în elită.

Dar ele sigur s-ar fi supărat. Pe ele, pe oboseala, pe încheieturile lor răvăşite, pe receptorii pentru durere, nu pe ţară. Lucru anevoie de înfăptuit, mai ales dacă joci fotbal şi te-ai specializat, ca Florescu, în cocteiluri de scuze Shirley Temple cu cireaşa tuflită: „Nu pot să-mi dau seama de ce sînt criticat. Toate aceste critici sînt neargumentate, iar atunci cînd sînt argumente, acestea nu sînt plauzibile”.

Cînd Anca Măroiu, Simona Alexandru, Ana Brînză şi Laura Iordăchioiu vor rosti astfel de cuvinte potrivite, pline de întorsături de sens la 180 de grade, vom vibra şi noi la luptele de pe planşă. Deocamdată, ne emoţionează spada numai cu sînge pe ea. Nu ne emoţionează cine ştie ce munca, spiritul de sacrificiu, solidaritatea, modestia, tăria de caracter, luciditatea („Pe podium, mă gîndeam cum să ajung mai repede acasă!”) şi alte valori elementar umane. Deocamdată, noi sîntem ăia care vibrăm la poezii doar dacă sînt recitate la portavoce, pe stadioane.