Are ochii verzi!

Greu de spus cît înseamnă pentru români surîsul lui Cati Szabo

Ce însemna sportul pentru români în anii ’80? O ferestruică alb-negru prin care se vedea lumea. O fată surîzătoare pe bîrnă, la Los Angeles. O fereastră alb-negru şi […]

Greu de spus cît înseamnă pentru români surîsul lui Cati Szabo

Ce însemna sportul pentru români în anii ’80? O ferestruică alb-negru prin care se vedea lumea. O fată surîzătoare pe bîrnă, la Los Angeles. O fereastră alb-negru şi o poză tot alb-negru, în paginile de interior din „Scînteia”. Poză de grup, la scara avionului, în costume albe, cu medaliile de gît. Sau dînd mîna cu tovarăşii secretari-secretari.

Dincolo de fereastră şi de poză, nu răzbătea nimic. Au trecut 26 de ani şi vedem o Cati Szabo, surîzînd, luptîndu-se cu durerile la coloană, crescîndu-şi copiii, undeva, în Franţa. Morfina de la ora cinci dimineaţă e un fel de pedeapsă pentru că ne-a trezit în toiul nopţii, s-o vedem zburînd la Olimpiada din Los Angeles. Pedeapsă sau preţul subînţeles, convenit din start, pentru performanţă în sport: încheieturi măcinate, inimi suprasolicitate, oase cotonogite, nervi întinşi pînă la rupere.

Greu de spus cît înseamnă pentru noi că surîsul acela a rezistat atîţia ani. Că străluceşte intact, într-un colţ ferit de lume. „Pentru copiii mei, nu m-aş întoarce niciodată definitiv în nebunia din România”, mărturisea în interviul acordat colegului meu Justin Gafiuc. Cînd o spune ea, sună altfel. Da, aşa e, nebunie. Am deschis fereastra.

Vedem mai mult, visăm mai puţin. Sportivii apar în poze color, pe prima pagină. Joacă pe ecrane color. Suferă color. Se plîng sonor. Fotbaliştii spun că fotbalul e greu. Antrenori spun că fotbalul e greu. Şi unii, şi alţii ţin predici despre cum trebuie menajaţi profesioniştii din fotbalul ăsta, gata, am priceput!, greu. Atît de insistent ne atrag atenţia asupra sacrificiilor pe care le fac pentru sport, încît ar emoţiona şi o inimă de femeie. Ca să nu mai vorbim de inimile bărbaţilor semeni.

„Mie mi-a cîntat imnul la Olimpiadă, Mondiale, Europene, Balcaniadă, turnee tradiţionale, bilaterale. Dar tot despre răsfăţaţii ăştia de la fotbal se vorbeşte mai mult!”. Cînd o spune ea, sună altfel. Teribil.

Ea surîdea cînd îşi punea coloana la bătaie în concursul de la Los Angeles. Surîsul acela făcea ca totul să pară uşor, inclusiv zecele (încă se mai lua zece pe atunci), iar perfecţiunea să pară omenească şi românească.

Prin fereastra care dădea spre lume, nu se zărea decît o plăsmuire frumoasă şi aeriană, nimic altceva. Nici oase zdrobite, nici nervi strangulaţi, nici anemie, nici teamă.

Numele ei era graţie. Numele adevărat, nu cel pe care i l-au dat autorităţile comuniste, pentru că era „bozgoroaică”. Românii care o priveau de-acasă, prin ferestruică, nu ştiau că o cheamă Katalyn Szabo. Ştim acum. În pozele alb-negru, pe ecranul alb-negru, nu se vedea decît surîsul ei neînvins încă înainte de-a începe exerciţiul. Ştim acum că e blondă şi are ochii verzi.