Ne-au dat cu stadionul în cap!
Pe Stade de France nu-i presiune ca sub „Chetrişica”
Meciul ca meciul, dar stadionul… Cu totul altfel de public decît pe blogul lui Marica, decît în sala de conferinţe, decît oriunde pe stadioanele din România. Pe o arenă ca Stade […]
Pe Stade de France nu-i presiune ca sub „Chetrişica”
Meciul ca meciul, dar stadionul… Cu totul altfel de public decît pe blogul lui Marica, decît în sala de conferinţe, decît oriunde pe stadioanele din România. Pe o arenă ca Stade de France, Blanc putea alinia şi 11 găini în echipament „les bleus”, că tot s-ar fi crezut cocoşi. Sau cel puţin s-ar fi simţit ambiguu.
Cît despre Răzvan Lucescu, marele lui merit, ca antrenor, a fost să-şi ţină jucătorii în teren. Să n-o rupă la fugă spre vestiare şi să se baricadeze acolo, după ce-au auzit „Marseilleza” cîntată de aproape 80.000 de oameni. Ultima oară pe teren propriu, „tricolorii” au evoluat pe un stadion de 18.000 de locuri, la poalele Pietricicăi. Un stadion mic, dar colocvial, încît se putea auzi cum i se strigă „Demisia!” selecţionerului. Pe Stade de France, strigătele alea s-ar fi pierdut, ce noroc!, ca Pinocchio în burta balenei.
Păcat că selecţionerul a avut prea tîrziu revelaţia că „meciul are două reprize total opuse”! Păcat că ai noştri au apărut cu o întîrziere de 45 de minute. La o cursă de F1, asta înseamnă să iei startul de pe alt continent. La scara istoriei, 45 de minute se traduc într-un secol, două. Păcat, dar nu e o noutate că sîntem în urmă rău. La fotbal, unde sînt tolerate comparaţiile, sîntem în urmă cu exact o repriză, virgulă 60.000 de spectatori. Imens? Recuperabil.
Vestea bună e că ne putem apropia. Schimbînd lucrurile care pot fi schimbate şi terminînd „Naţionalul”, cu cele 55.000 de locuri promise. Întîi carul, apoi boii, parcă asta era ordinea tradiţională, nu? Întîi să construim stadioane, în locul bojdeucilor, apoi găsim echipe adecvate să punem în ele. Atitudinea de nişă blogger-ului „tricolor” şi polemicile intestine vor dispărea de la sine. Altfel te responsabilizezi cînd te fluieră o sută de fani şi altfel cînd te aplaudă 80.000.
Vestea rea e că ne-am uitat la meci, cînd, de fapt, tribunele erau de văzut şi de băgat la cap. O încîntare pentru ochii noştri slăbiţi de cenuşiul est-european. Ar trebui să ne zgîim iar şi iar la stadioanele lor, pînă începem să credem că sînt adevărate. Pînă pricepem rostul vitrinelor gigantice în care-şi ţin ei echipele, al monumentelor cu popcorn şi panglici de „papier glace” în care-şi conservă calitatea serilor de week-end, mîndria naţională şi stima de sine.
Orice criză de identitate ar avea francezii, şi-o rezolvă de cum intră pe poarta unui Stade de France. Orice dinte ar avea împotriva acadelei lui Blanc, se bucură de fotbal. Ceea ce noi nu mai ştim să facem. Noi ne temem, în continuare, de sportul ăsta al naibii de frustrant.
Andrei Crăciun
Maria Andrieş
Alin Buzărin
Radu Cosașu
Costin Ștucan
Oana Dușmănescu
Cristian Geambaşu
Gusti Roman
Ovidiu Ioaniţoaia
Theodor Jumătate
Radu Naum
Tudor Octavian
Cătălin Oprişan
Radu Paraschivescu
Răzvan Prepeliță
Traian Ungureanu
Andrei Vochin
Arhivă
Biografie completă
Toate articolele