Dăm înapoi!

Steaua a purtat echipamentul „tricolor” cu tot cu defectele de fabricaţie

Parcă eram deştepţi, nu? Sau, mă rog, descurcăreţi. Noi, românii. În fotbal, cel puţin. Parcă ăsta era atuul nostru de cînd am început să cochetăm cu Europa: o viclenie […]

Steaua a purtat echipamentul „tricolor” cu tot cu defectele de fabricaţie

Parcă eram deştepţi, nu? Sau, mă rog, descurcăreţi. Noi, românii. În fotbal, cel puţin. Parcă ăsta era atuul nostru de cînd am început să cochetăm cu Europa: o viclenie care trecea, în momentele prielnice, drept vitejie. Cum de ne-am prostit aşa, încît confundăm a-ţi băga capul în gura lupului cu mentalitatea de învingător?

Steaua a purtat echipamentul tricolor pe Anfield, de aceea generalizările sînt permise. Sînt permise şi comparaţiile cu înfrîngerea din faţa Elveţiei lui Hodgson. Dovada faptului că nu am învăţat nimic din acel meci se află în înfrîngerea încasată la indigo de roş-albaştri. La 16 ani distanţă, tot nu reuşim să ne evaluăm corect adversarul. Am subestimat Elveţia atunci, am subestimat rezervele lui Liverpool acum. Şi, bineînţeles, ne-am supraestimat pe noi şi ne-am atribuit de la sine putere misiunea de a creştina iarba de un verde fără cusur din templele altora.

Rezultatul, ca o morală de fabulă, e acelaşi. Plicticos, inevitabil, bajtocoritor 1-4. Steliştii au adus cu ei pe Anfield echipamentul „tricolor” cu toate defectele lui de fabricaţie. Cu toate obiceiurile proaste din campionat. Cum ar fi obiceiul de a-i face ochi galeşi arbitrului, la fiecare cădere în careu sau la fiecare contact mai dur cu adversarul.

Într-o sută de ani şi ceva, o să ne prindem că meciul are două reprize. Şi că avem nevoie de moral şi concentrare inclusiv pentru minutele de prelungiri. „În repriza a doua, au fost numai greşeli personale!”. Da, are dreptate Ilie Dumitrescu. Dar personale au fost şi acţiunile reuşite, cînd Steaua a creat pericol în careul „cormoranilor”. Parcă ne lăsasem de ridicat statui cu zece pe spate şi ne apucasem de construit echipe. Unde e coerenţa în joc? Unde e metoda isteaţă de a-i lega şireturile lui Goliat? Care-i gîndul pe care l-a gîndit antrenorul, cînd a pregătit meciul: să atace furibund, deşi n-avea resurse? Să scape ieftin, rezistînd furibund? Să cîştige, contraatacînd furibund, în stilul „naţionalei” din ’94?

Steaua trebuia să-şi propună măcar atît: să obţină dreptul de a juca cu prima echipă, în returul cu Liverpool. Nu l-a obţinut. Pentru simplul fapt că n-a ştiut ce vrea. Sau n-a îndrăznit să vrea ceva, doar s-a zbătut după ureche. Parcă învăţasem să ne zbatem după scheme! Parcă eram deştepţi, nu?

Dar iată că facem regrese. Nu sîntem înapoiaţi doar în raport cu fotbalul mare. Sîntem înapoiaţi şi faţă de noi înşine, faţă de fotbalul românesc de acum cîţiva ani. Poate e doar o mişcare de recul, pînă termină Ilie Dumitrescu recensămîntul în vestiar. Vom vedea.

Dacă am cîştigat ceva pe Anfield, în afară de golul lui Tănase, e încă o nostalgie, pe lîngă nostalgia după „tricolorii” din ’94. Ce vremuri cînd pierdeam ca la şah cu granzii, în cupele europene! Ce vremuri cînd Steaua se înclina în faţa primei echipe a Lyonului sau a Realului!