Un ziar vechi şi o încăpăţînare

Dacă acum nu vedem o „naţională”, e pentru că nu ne-am uitat destul

„Am crezut că vom întîlni un partener cu care să ne măsurăm forţele în mod sportiv. Din păcate, n-a fost aşa… Arbitrul a scăpat jocul din […]

Dacă acum nu vedem o „naţională”, e pentru că nu ne-am uitat destul

„Am crezut că vom întîlni un partener cu care să ne măsurăm forţele în mod sportiv. Din păcate, n-a fost aşa… Arbitrul a scăpat jocul din mînă şi ne-a şi dezavantajat, neacordîndu-ne două penalty-uri clare!”. Probabil aţi recunoscut stilul. Da, Mircea Lucescu a spus asta. Pe 29 mai 1974, după ce România învinsese Grecia, scor 3-1, în Campionatul Balcanic. „O partidă spectaculoasă”, a titrat „Sportul”. Lucescu era jucător, Valentin Stănescu era selecţioner.

Au trecut 36 de ani şi arbitrii au continuat să greşească, iar Lucescu, tatăl, apoi fiul au continuat să se plîngă de greşelile lor. 36 de ani reprezintă vreme suficientă să-ţi faci rost de o etichetă. Să devii „antrenorul cu un dinte împotriva arbitrilor”, fie el şi un „dinte” justificat. Iar dacă arbitrii îţi citesc eticheta, te tratează în consecinţă, nu neapărat cu simpatie.
O bucată de hîrtie îngălbenită şi atîtea răspunsuri! E nevoie de timp pentru ca unele adevăruri să devină vizibile. Şi inteligibile. După 36 de ani de „penalty-uri neacordate”, şi ghinionul incredibil capătă o explicaţie perfect omenească. Singurul care a conspirat sistematic împotriva lui Mircea Lucescu este Mircea Lucescu. Nimeni, în afara lui însuşi, n-avea altitudinea să-i pună beţe-n roate.

Să dai vina sistematic pe arbitri nu reprezintă obligatoriu o ieşire perdantă sau laşă. E atitudinea normală a unui personaj „larger than life”, cu o nevoie de control ieşită din comun. Ca fotbalist, apoi ca antrenor, Lucescu sr. a refuzat, din orgoliu, să recunoască altă autoritate în teren în afara propriei inteligenţe.

Şi chiar dacă ar recunoaşte-o acum, chiar dacă ar admite că depinde de ochiul altora, ar fi prea tîrziu. Eticheta s-a lipit, e parte din pitorescul personajului şi se numără printre puţinele certitudini ale fotbalului nostru vînturat de hazard. În schimb, nu e prea tîrziu pentru Lucescu jr. să evite rolul „persecutatului de serviciu”.

Deocamdată, calcă pe urmele deluroase ale tatălui. Dar vom vedea. E nevoie de timp pentru ca unele adevăruri, despre fotbal şi despre oameni, să devină vizibile. Dacă acum, strict imediat, nu vedem o „naţională”, nu înseamnă că ea nu va apărea la un moment dat.

Aşa că, din orgoliu de spectatori, să nu ne grăbim să spunem că n-am văzut nimic! Trebuie să perseverăm, în genul în care a perseverat „Il Luce” împotriva arbitrilor. Poate că arbitrii nu l-au „lucrat” la începuturi, prin ’74, dar, pînă la urmă, după multe insistenţe…