Teatru

Şefii de club nu fraternizează dezinteresat cu galeria. Au motivele lor, destul de asemănătoare. După ce Andone le-a reproşat suporterilor că nu susţin corespunzător echipa, a fost certat de Nicolae Badea.  „Eu nu o consider o declaraţie normală!”, a comentat […]

Şefii de club nu fraternizează dezinteresat cu galeria. Au motivele lor, destul de asemănătoare. După ce Andone le-a reproşat suporterilor că nu susţin corespunzător echipa, a fost certat de Nicolae Badea.  „Eu nu o consider o declaraţie normală!”, a comentat preşedintele dinamovist. După care l-a acuzat pe tehnician că „ostilizează” şi „culpabilizează” publicul.

Apoi a trecut la consideraţii legate de teatru şi de actori, care „o lasă mai moale” dacă nu e sala plină. Iată o comparaţie îndrăzneaţă! Domnul Badea probabil ştie că spectatorii la teatru nu cîntă, nu fac valuri, nu sînt grupaţi în asociaţii şi, de regulă, sînt alţii la fiecare reprezentaţie. Dar comparaţia cu teatrul explică multe, mai ales pe partea comică. Te pomeneşti că Scarlatache nici n-are replici, de vreme ce şifonierele nu prea vorbesc.

„Echipa trebuie să joace mereu ca pentru un stadion plin!”, spune domnul Badea. Trebuie! Dacă aşa ceva ar fi posibil, dacă jucătorii ar evolua la fel şi cu tribunele pline, şi cu tribunele goale, înseamnă că fotbalul se poate lipsi de public. Înseamnă că, de prin secolul XIX, de cînd s-a inventat acest joc, nimeni, cu excepţia domnului Badea, desigur, n-a realizat cît de mult seamănă cu şahul. Unde spectatorii stau la distanţă şi tac chitic, să nu influenţeze rocada mare. Iar apărarea siciliană rămîne apărare siciliană, nu apărarea franceză sau apărarea Nimzovici, indiferent ce se scandează pe margine.

E drept că şi apărarea dinamovistă rămîne apărarea dinamovistă, oricît de mult şi-ar forţa plămînii spectatorii. Şi oricît de mulţi „noi trebuie” ar revărsa domnul Badea în direcţia antrenorului. Andone nu i-a „culpabilizat” numai pe spectatori, s-a „culpabilizat” şi pe sine, cu mare vervă, indiferent de rezultat.

A spus ceea ce domnul Badea, suporter devotat al pluralului majestăţii, n-ar spune în ruptul capului: „Eu sînt vinovat!”. Iată o declaraţie normală.