Vorbeşte!?

Scandalul de la Steaua a scos oratorul din Piţurcă

A vorbit. Ăsta e un eveniment în sine, cînd Victor Piţurcă apare în conferinţă de presă. Putea să dezmintă „Capra cu trei iezi”, că tot eveniment era. Ăsta-i avantajul cînd comunici […]

Scandalul de la Steaua a scos oratorul din Piţurcă

A vorbit. Ăsta e un eveniment în sine, cînd Victor Piţurcă apare în conferinţă de presă. Putea să dezmintă „Capra cu trei iezi”, că tot eveniment era. Ăsta-i avantajul cînd comunici rar. Captezi atenţia garantat. Devii interesant orice ai comunica. La polul opus, al pălăvrăgelii incontinente, evenimentul este „Becali nu vorbeşte”.

Felul taciturn al lui Piţurcă are şi un mare dezavantaj. În primele minute ale conferinţei, fostul selecţioner exprima nişte judecăţi despre prestaţia „naţionalei” la turneul final. Turneul final? Care? Cînd? La ritmul în care se comunică în zilele noastre, şi Mondialul din Africa pare de vîrsta brăţărilor dacice. Dacă ar fi vorbit mai des, nu mai simţea nevoia să ne pună la curent cu descoperirea tiparului.

Aşa, a înnodat discuţia, inevitabil, de unde o rupsese prin propriile forţe. A spart gheaţa diplomatic şi cu oarecare plăcere, pomenind de perioada glamour, cînd avea susţinere necondiţionată şi mînă liberă ca antrenor. După ce şi-a amintit de vremurile bune (da, bune, orice vremuri sînt bune, după un stagiu în Ghencea), a vorbit şi de probleme mai apropiate în timp. A minimalizat acuzele, a deviat discuţia spre subiecte convenabile, cu dexteritate de orator. A glumit, a înghiţit în sec, s-a uitat în tavan, s-a încruntat, a înghiţit iar în sec, a rîs. Subliminal, dar a rîs.

Şi a vorbit. A trecut ceva timp de cînd nu mai discutase în conferinţă. Dar cine l-ar fi crezut capabil de asemenea anduranţă la dialog? O oră şi jumătate! După care nu pot urma, fireşte, decît zece ani răzbiţi de silenzio stampa. Dincolo de scandalul la zi, cu plecarea de la Steaua şi bălăcăreala aferentă, spectacolul adevărat a fost versiunea lui Piţurcă vorbitor. Ce surpriză acest bărbat în toată firea, îngrămădind explicaţii peste clarificări, cu un trac teribil, pentru că numai tracul, care e o formă de panică, te împinge să crezi că lumea poate fi ordonată prin discurs.

Nu e clar de ce se temea Piţurcă, de viitor, de trecut sau de faptul că se află în cîmp deschis, cu microfoane în faţă. S-a străduit atît să aibă control asupra propriei imagini, şi-a confecţionat un personaj, ceva între sfinx al modei şi sperietoare de reporteri, a păstrat cu străşnicie distanţa de ochiul camerelor.

Acum, după o oră şi jumătate în care a vorbit, se pune întrebarea dacă nu cumva marea teamă a lui Piţurcă e aceea de a trece drept ceea ce este, adică un om obişnuit, cu vanităţile şi naivităţile lui. Nimic ieşit din comun. Nimic imperturbabil, totul vulnerabil – un antrenor care-şi explică deciziile, pe un ton civilizat.

În situaţia dată, preferabil ar fi fost să scoată de sub masă alte atuuri decît faţa umană. Să vină cu salopeta de supererou şi cheile de la Batmobil. Dar n-a făcut decît să se încrunte, să înghită în sec şi să vorbească. Cu un elan nemaipomenit, plin de speranţa aceea, care stă la coadă să moară, că vorbele au puteri magice asupra faptelor.