Două păreri
Hagi a coborît fără efort ştacheta dintre generaţii. „Nu cred că e vreo diferenţă între generaţia de acum şi cea din care am făcut noi parte!”. Vorbeşte un om exigent mai întîi cu sine, apoi cu ceilalţi. Lucru rar printre […]
Hagi a coborît fără efort ştacheta dintre generaţii. „Nu cred că e vreo diferenţă între generaţia de acum şi cea din care am făcut noi parte!”. Vorbeşte un om exigent mai întîi cu sine, apoi cu ceilalţi. Lucru rar printre vocile din fotbalul nostru.
Şi încă un lucru rar: vorbeşte un om care a pus umărul. Şi care creşte jucători. Cînd te ocupi de fotbalişti de-o şchioapă, îţi moderezi pretenţiile şi tonul. Nu-i cerţi că nu driblează ca Messi, îi convingi că pot să dribleze ca Messi. Cine ştie, nici Hagi n-ar fi ajuns Hagi, dacă meci de meci ar fi fost comparat cu Dobrin.
El şi generaţia lui au avut parte de răbdarea publicului. Au crescut şi s-au călit fără presiunea miracolului, dar în starea de graţie pe care ţi-o dau tribunele pline. „Tricolorii” de azi nu mai au parte nici de atenţia, nici de entuziasmul anilor ’90. Şi, mai grav, n-au avut de unde învăţa să creadă în ei înşişi.
„Ăştia sînt fotbalişti de naţională?”. Şi Gică Popescu are în felul lui dreptate. Uită însă o nuanţă. Aşa e, nu sînt fotbalişti de „naţională”. Nu sînt încă! Pentru simplul motiv că deocamdată, n-avem o „naţională”, deşi Florescu şi Roman au tricouri la fel. Avem ceva mai palid decît o schiţă în creion, dintre acelea executate la viteză, prin parcuri sau pe treptele catedralelor. Nici o selecţie, oricît de inspirată, nu poate transforma peste noapte o sumă de indivizi într-o echipă.
Ceea ce a început prin paşapoartele lăsate de Sandu la uşa selecţionerului Hagi, după barajul cu Slovenia, nu se repară într-o săptămînă de cantonament. Momentul acela de laşitate, cînd şefilor federali le-a fost ruşine cu „tricolorii”, s-a prelungit în timp pînă la vîrful ghetei ratangiţe a lui Marica.
Buni, răi, sînt „ai noştri”. Cu ei defilăm. „Au foarte multe lucruri de făcut!”, crede Hagi. Putem să le lăsăm fularele la poarta stadionului. Dar ăsta e lucrul cel mai uşor de făcut. Cel mai greu e să strîngem pumnii cînd toată lumea lasă braţele în jos, a lehamite. Nu e neapărat nevoie să ne mîndrim cu ei. E suficient să nu ne fie jenă.
Andrei Crăciun
Maria Andrieş
Alin Buzărin
Radu Cosașu
Costin Ștucan
Oana Dușmănescu
Cristian Geambaşu
Gusti Roman
Ovidiu Ioaniţoaia
Theodor Jumătate
Radu Naum
Tudor Octavian
Cătălin Oprişan
Radu Paraschivescu
Răzvan Prepeliță
Traian Ungureanu
Andrei Vochin
Arhivă
Biografie completă
Toate articolele