Avem handbal!

HCM a reuşit calificarea la care visează „granzii” din Liga 1

„Am scris o parte importantă de istorie”. N-a spus-o un fotbalist, nici un fost fotbalist, a spus-o handbalistul George Buricea, după ce HCM s-a calificat în optimile Ligii Campionilor. […]

HCM a reuşit calificarea la care visează „granzii” din Liga 1

„Am scris o parte importantă de istorie”. N-a spus-o un fotbalist, nici un fost fotbalist, a spus-o handbalistul George Buricea, după ce HCM s-a calificat în optimile Ligii Campionilor. Un director turc, un antrenor sîrb, plus 21 de români, cehi, croaţi, unguri şi sîrbi (adică „o familie”, cum îi alintă tehnicianul Zoran Kurtes) ne-au urcat la loc în elita handbalului masculin.
O parte importantă de istorie se poate scrie şi în faţa a 1000 de spectatori, cu un buget de 1 milion de euro pe sezon şi cu transferuri de la Medgidia. Se scrie şi în faţa unor adversari cu bugete de cel puţin zece ori mai mari. Scuzele de serviciu în fotbal nu funcţionează în handbal. Probabil pentru că nu sînt decît scuze.

Performanţa asta n-a ieşit din nimic, ca o zînă dintr-un bostan. Lui Ali Nurhan, directorul executiv,  nu i s-a năzărit peste noapte să devină voievodul handbalului românesc, deşi  existau premise de natură istorică să poftească aşa ceva. Probabil nu l-aţi văzut prea des certîndu-şi jucătorii la microfon în toiul nopţii. Dar de certat, i-a certat. Cînd au jucat „atît de catastrofal” cu Valladolid, de exemplu. HCM s-a apropiat pas cu pas de victoria de sîmbătă. A crescut în fiecare sezon, cărămidă peste cărămidă, şi nu s-a găsit nici un isteţ prin preajmă să dărîme totul cu latul palmei. Norocul ăsta nu-l au echipele de fotbal!

„Am muncit mult pentru victoriile astea!”, spunea Kurtes. Dar trebuie să fie şi altceva decît munca la mijloc, nu-i aşa? Pentru că şi în fotbal se munceşte, nu glumă! Handbaliştii par să evolueze în altfel de lume, decentă şi perfect explicabilă. O lume în care e suficient şi un singur suporter ca să te simţi motivat. „Cea mică m-a urmărit din faţa televizorului!”, mărturisea după meci „extrema” Laurenţiu Toma.

Poate forţa grupului explică succesul. Poate liniştea din jurul echipei, tulburată, culmea, de nişte ultraşi din fotbal, care au spart geamurile autocarului HCM, în Suedia. „Aşa sîntem noi, românii. Ne facem rău unii altora!”, a oftat Nurhan.
Au trecut trei ani de atunci. Noi, românii, avem din nou handbal. Şi la fete, şi la băieţi. Ne-am recuperat unul dintre sporturile noastre de moral. E doar o chestiune de timp pînă cînd handbalul îşi va recupera şi publicul pe care-l avea în anii ’70. Pentru că şi nouă, românilor, ne plac învingătorii. Şi noi avem nevoie, ca toţi oamenii, de victorii. Nu neapărat din fotbal.