De neînţeles!

Pe atunci antrena Timişoara. A acceptat invitaţia Gazetei şi a venit cu jucătorii şi secunzii la o miuţă cu puştii de la Colegiul Naţional „Banatul”. Lecţiile au luat o pauză, pe holurile şcolii s-a revărsat lumea de pe lume, să-l […]

Pe atunci antrena Timişoara. A acceptat invitaţia Gazetei şi a venit cu jucătorii şi secunzii la o miuţă cu puştii de la Colegiul Naţional „Banatul”. Lecţiile au luat o pauză, pe holurile şcolii s-a revărsat lumea de pe lume, să-l vadă pe „Rege”.
Hagi a venit, a salutat, a zîmbit cît a zîmbit. A ieşit echipat din vestiar şi s-a dus în sală, unde iar a salutat, iar a zîmbit cît a zîmbit. Şi a început meciul. Totul bine şi lejer, vedetele zburdau cot la cot cu juniorii. Relaxaţi şi cei de pe margine, şi cei din teren. Cu excepţia unuia singur, care dădea indicaţii în stînga şi-n dreapta.

Hotărîţi să facă impresie bună, liceenii au luat comanda pe tabelă. Hagi nu părea deloc împăcat cu ideea. Amical, amical, dar Daminuţă n-avea voie să rateze, iar balonul n-avea voie să bubuie în bară! Scorul era aşa, de formă, pentru albumul de amintiri. Şi totuşi, în contra curentului de veselie, Hagi îşi trăgea încruntat echipa după el. Ca şi cum nu ştia să facă altfel. Nu concepea să piardă. Era de neînţeles să piardă. Cum să piardă? Ce-ar fi zis copiii care se buluciseră pe margini? Un Rege trebuie să se comporte ca un rege şi în curtea şcolii. Aşa a fost. A cîştigat.