Pacostea lui Gigi

Situaţia lui Dică spune totul despre fragilitatea unei cariere de fotbalist. Despre talentul ajuns în prada medicilor, a patronilor, a impresarilor şi a impresiilor.  

Accidentarea piteşteanului a stîrnit mai multe feluri de panică. Antrenorul şi suporterii îşi fac griji […]

Situaţia lui Dică spune totul despre fragilitatea unei cariere de fotbalist. Despre talentul ajuns în prada medicilor, a patronilor, a impresarilor şi a impresiilor.
 

Accidentarea piteşteanului a stîrnit mai multe feluri de panică. Antrenorul şi suporterii îşi fac griji că nu mai joacă, conducerea îşi face griji că nu-l mai vinde. Aşa se întîmplă lucrurile în fotbal, unii îşi pun la bătaie carnea şi oasele, alţii le pun pielea în băţ ca s-o vîndă cu strigături.
 

Despre Rădoi s-a spus, la un moment dat, că şi-a făcut datoria faţă de Steaua, deci poate pleca. Despre Dică, nu s-a vorbit de datorii, poliţe, aconturi. Tonul comentariilor a fost mult mai glacial. „Nu face şase milioane”. Mă rog, asta a zis Gigi, dar, însumate, golurile lui Dică valorează mult mai mult. Fără ele, fără el, cîţi bani mai primea Steaua de la UEFA? Dică nu e Carlos, o pacoste de lux, să oferi bonus cui vrea să-l ia. Dar nu se ştie niciodată. Pentru conducere, transferul lui a ajuns în stadiul de idee fixă, în numele căreia se poate întîmpla orice.
 

Transferul lui Dică înseamnă, pînă la urmă, o afacere. Dar Gigi practică un soi de comerţ bombastic. Găseşte de cuviinţă să-şi amestece în business simpatiile şi antipatiile, ambiţiile şi slăbiciunile. Dacă proiectează să facă o echipă numai din jucători care-i sînt simpatici, treaba lui. Dar s-ar putea să nu fie o echipă competitivă. Ar fi o echipă cuminte, tunsă regulamentar şi fără păreri, un mic trib nepotist, vorbitor de română şi ascultător de ordine. Din jucători fără personalitate, nu poate ieşi decît o echipă fără personalitate. Şi, implicit, fără rezultate.
 

Dică nu e un tip vorbăreţ, e mai degrabă timid, genul care roşeşte instantaneu în faţa camerelor, pleacă ochii ori se uită fix în microfon. Nu ştie să se apere, n-are verva de avocat a unui Mutu încolţit, de exemplu. Nu ştie să riposteze în forţă, stilistic şi probabil nici nu simte nevoia s-o facă. Dică suportă. Pînă apare ocazia să răspundă pe teren. L-au durut criticile patronului, dar n-a fost o durere insuportabilă. A fost aşa, mai mult o dezamăgire.
 

Faptul că „decarul” stelist a reuşit să răzbată pînă în acest moment al carierei sale e cu totul remarcabil. Faptul că nu s-a pierdut pe drum, că a strălucit dincolo de momentele sale de umbră şi de toanele patronului reprezintă un mic miracol. Iar faptul că încă nu e suficient de vizibil în fotbalul mare reprezintă o problemă de timp, nu de bani.