Sînteţi slabi!

N-a fost ziua lui Stancu, n-a fost ziua lui Bănel. Cînd anume ar pica o astfel de zi? Steliştii au ajuns mai capricioşi decît soarta, decît fotbalul, decît calculele calificării. Nici bara nu-i mai înţelege, ce-au avut dom’le, cu ea, […]

N-a fost ziua lui Stancu, n-a fost ziua lui Bănel. Cînd anume ar pica o astfel de zi? Steliştii au ajuns mai capricioşi decît soarta, decît fotbalul, decît calculele calificării. Nici bara nu-i mai înţelege, ce-au avut dom’le, cu ea, cînd în jur era un ditamai mausoleul, unde să şuteze? N-a fost ziua lui Stancu şi, cînd nu e ziua lui Stancu, bara o încasează urît. Dacă aşa se joacă un meci decisiv pentru primăvara europeană, înseamnă că meciul cu Vasluiul conta în Liga Campionilor.

„Sheriff nu e o echipă mare!”, observa bătăios Iordănescu, „secundul” de la Sevilla ’86. Asta mai lipsea! E destul că e o echipă. De mercenari, de veterani, nu mai contează. Steaua s-a aflat la mîna lui Fener, care a firitisit un gol în poarta lui Twente. Dar, în primul rînd, s-a aflat la propria ei mînă. Şi aici e-aici! Pentru că roş-albaştrii nu sînt în stare, de la o vreme, să se ajute pe ei înşişi. Au căzut din proprie neputinţă. Nu pentru că n-a fost ziua lui Stancu, a lui Bănel, a lui Kapetanos, ci doar un sfert de zi amărîtă a lui Toja.