Cupa celor umili

Se ştie deja învingătorul la Mondial: fotbalul a bătut industria fotbalului, cea care produce aere, iluzii şi cote artificiale de transfer

Zlatko Dalici nu va antrena Barcelona sau Real Madrid, deşi susţine că ar câştiga un sac de trofee în Champions League. Selecţionerul Croaţiei nu este un brand, iar asta nu e tocmai o fericire pentru marketingul marilor cluburi.

După cum observa şi Dalici, granzii preferă să aibă pe bancă foşti mari jucători. Nu e cazul antrenorului finalistei surpriză a Mondialului. Foştii mari jucători poate nu debordează de ştiinţă tactică, dar au un atu de necontestat: sunt singurii de care ar asculta multimilionarii neguvernabili din lot. Pe motiv că şi ei au dat triumfal cu piciorul în minge. Numai Deschamps sau un coleg din generaţia lui puteau impune un anumit spirit şi o anumită disciplină într-un lot francez aflat, prin tradiţie, sub spectrul teribilismului şi al risipei.

După Mondial, Dalici nu va fi asaltat de oferte de la cluburi cu nume sonore. Probabil va rămâne în acelaşi post, predicând în pustiu că fotbalul se va ridica, trebuie să se ridice deasupra condiţiei sale de industrie. Până la banca Croaţiei, Dalici a antrenat echipe modeste, „un tehnician de la Dinamo Tirana şi Al Hilal B”, cum comenta Mihai Stoica, exigentul de serviciu. Şi te pomeneşti că Dalici ieşea mereu, inexplicabil, pe locul doi în campionatul saudit.

Curata Croaţie

Croaţia a venit la turneul final să joace fotbal, nu popice, pantomimă sau FIFA 18 pe consolă. „Cea mai curată echipă pe care am întâlnit-o în carieră. O plăcere să pierdem în faţa lor”. Lauda vine de la un adversar din semfinală, fundaşul Jonh Stones. Iată o plăcere rară la turneele finale. Nu au resimţit-o, de pildă, la Euro 2004 învinşii Greciei care abia, abia-şi târa de căpăstru vicleanul cal troian Nu au resimţit-o, la Euro 2016, învinşii Portugaliei, echipa aceea monotonă şi cinică. N-a resimţit-o Brazilia, când a pierdut cu un 1-7 inutil pentru matematică, în faţa Germaniei, în semifinala CM 2014.

Pe lângă fotbalul inteligent legat, croaţii au avut rezistenţă. Nu fizică, mentală. Înaintea meciului cu Anglia, Modrici şi ai săi trecuseră prin două meciuri de 120 de minute, încheiate cu penaltyuri. Anglia îşi freca mâinile, convinsă că va întâlni umbra istovită a unui rival fără blazon. „Le-am dovedit că au greşit, mai ales jurnaliştilor englezi. Au subestimat Croaţia şi asta a fost o mare greşeală”, a spus Modrici, după meci.

Două meciuri câştigate la loteria penaltyurilor nu înseamnă doar oboseală, înseamnă şi un moral până la cer. Iată ce n-au luat în calcul Southgate şi compania, când au plănuit să câştige semifinala, fără să tragă la poartă, doar aşteptând tacticos ca adversarii să se prăbuşească. „Englezii ar trebui să fie mai umili”, a concluzionat Modrici, citat de The Independent. Iar colegul lui, Vrsaljko (se pronunţă cum se pronunţă, dacă se pronunţă) le-a recomandat englezilor să-şi schimbe jocul şi în profunzime, nu doar la suprafaţă.

Alaiul aroganţei

Aroganţa asta, de sorginte conservatoare, de a te plasa dincolo de revoluţii şi reconstrucţii temeinice, a costat-o pe Anglia locul în finală. Dar înaintea ei, au plecat acasă, în alai, Polonia, care a plătit pentru dependenţa de Lewandowski, Germania, cu Volkswagen-ul ruginit, Spania, dezintegrată de orgolii. Au plecat Messi, Ronaldo şi Neymar, cel din urmă, dar nu cel dintâi, pentru că acela e Pele.

Franţa a rămas, tocmai pentru că nu e o Franţă care pozează, în timp ce şutează. E o Franţă discret proletară, care pune fotbaliştii înaintea numelor. „Dacă l-am oprit pe Messi, îl putem opri şi pe Mbappe”, îşi face curaj Zlatko Dalici. Mbappe sprintează cu 32,5 kilometri pe oră. Poţi să-l opreşti şi ca pieton, important e să ştii pe unde-o ia.

În semifinala CM 1998, „cocoşii” s-au impus în faţa croaţilor după un meci foarte strâns. Mult mai strâns decât finala care a urmat, cu Brazilia celuilalt Ronaldo. Din punctul ăsta de vedere, şi Franţa, şi Croaţia sunt la fel de obosite. De douăzeci de ani aşteaptă să-şi regleze conturile, odată „pentru eternitate”.