Puţin carnaval, tovarăşi!

După plecările lui Messi şi Ronaldo, Neymar are culoar să-şi facă numărul

„E un star, dar încă îi lipseşte ceva”, îl descria Maradona pe Neymar. Un jurnalist brazilian a spus-o răspicat: „Nu vrea să se maturizeze. Suferă de sindromul Peter Pan”. La Mondialul rusesc, după ce vedete mai experimentate au plecat acasă, a venit rândul puştiului perpetuu să iasă la rampă. Unii i-au recomandat să-şi schimbe căutătura, să nu mai pară că se uită pe furiş în oglindă. Alţii i-au recomandat să se gândească şi la altceva decât la a se tăvăli pe jos, de cum îl atinge un adversar. Selecţionerul Mexicului i-a transmis să nu cumva să vină în vacanţă la Cancun.

Mame de „naţională”
Cu tot corul de fluierături, după „ruşinosul episod de actorie”, cum l-a numit The Telegraph, Neymar a adus în jocul echipei spiritul carnavalului, gustul exagerat pentru teatru, înclinarea spre acrobaţii, fără de care selecao n-ar fi selecao. Când a redevenit serios, scrie publicaţia citată, „a jucat magnific”.
Faptul că se copilăreşte are şi o cauză prozaică: tatăl lui e tot timpul lângă el.

„Se ocupă de toate, nu am altă grijă decât fotbalul”, spunea jucătorul de 26 de ani. Cei mai mulţi dintre colegii lui Neymar sunt crescuţi de mame singure, constata The Guardian: Miranda, Gabriel Jesus, Paulinho, Marcelo, Casemiro, Thiago Silva. Femeile sunt capul familiei în 40 la sută dintre gospodăriile braziliene, nota sursa citată. În comparaţie, procentul era de numai 23 la sută, acum douăzeci de ani.

Mamele internaţionalilor brazilieni se adună şi urmăresc meciurile împreună cu alte mame, de viitori sau foşti jucători sau doar mame de actuali visători. „Naţionala” Braziliei pe care o vedem la acest turneu final este o sumă cuminte de basme, din acelea în care băiatul menajerei divorţate şi cu trei copii ajunge salvatorul adorat al patriei. Este o „naţională” în care figura tatălui este mai puţin prezentă, cu excepţia notorie a lui Neymar, o „naţională” dansatoare, care se strecoară graţios spre ultimul act al competiţiei, nu bate cu pumnul în masa pe care se află trofeul. Nu face spectacol din acela la limita circului, de pe vremea lui Ronaldinho, dar produce emoţii şi, cu largul concurs al talentatului domn Goe, enervează pe toată lumea.

Dirigintele şi clovnul clasei
Brazilia nu a fost şi nu va fi vreodată o echipă care se ghidează după scheme şi statistici. E o echipă-artist colectiv, care îşi creează opera spontan, sub ochii publicului. Problema cu Brazilia e că regulile FIFA o obligă să aibă antrenor. Antrenorii reprezintă singura formă de presiune cunoscută pentru ea. Iar dacă antrenorul e un fost fundaş, ca Dunga, care îşi propune să ţină de rezultat, ordonând baricade în careu, asta garantează şi eşecul, şi sala goală, înainte de jumătatea filmului.

Tite nu e un selecţioner în sensul răsfoit al cuvântului, e mai mult moralist decât tactician. Are grijă să menţină unitatea grupului şi să le bată obrazul clovnilor clasei, să nu-şi bată joc de munca celorlalţi. Cu băiatul lui tata, Neymar, Tite a trebuit să coboare pedagogia din pod. Îl consideră „un exemplu prost pentru copii”, pentru că simulează. Atâţi antrenori din lume ar visa să-l aibă sub comandă pe Neymar, Tite strâmbă din nas. Pentru că e brazilian şi brazilienii au, ca să spunem aşa, o plajă foarte largă de selecţie.

Rusia nu crede în joacă
Băiatul lui tata şi colegii lui, băieţii lui mama, încă nu şi-au desfăşurat pe deplin jocul la acest turneu final. N-au aprins toate artificiile, n-au interpretat toate scheciurile. Selecao are ritmul ei, fără grimasele de efort ale europenilor, fără marşuri stahanoviste.

În „sferturi” va întâlni Belgia, eterna promisiune.

Dar duelul, deocamdată de la distanţă, care electrizează acest Mondial este între marea favorită Brazilia şi marea surpriză Rusia. Între copiii cărora „le lipseşte ceva” şi jucăriile unui sistem autoritar. Brazilia nu se simte stingherită de miza competiţiei, Rusia scrâşneşte triumfal, cu toţi ochii care se văd şi care nu se văd aţintiţi asupră-i. Din joacă, aproape fără să-şi dea seama, Neymar va lua trofeul. Sau se va rostogoli prin iarbă, scâncind că nu l-a luat şi pândind blitzurile.

Totuşi, chiar şi în înfăţişările ei neinspirate sau demne de milă, ca în finala din 2014, Brazilia izbuteşte mereu să-şi expună teza pe scena CM: că fotbalul, cu mamele lui extraordinare, cu taţii lui impresari, cu speranţele lui nesăbuite şi chicotitul lui la poză, este un mod de viaţă, nu un sistem de putere.