Simona e o patrie visată

Să ne gândim la Halep ca la o ţară unde am putea cândva să trăim cu toţii. Doar că ea, fire competitivă, a ajuns acolo un pic înaintea noastră

Complicate vremuri să fii român. Dar a fost oare vreodată simplu? Nici n-ai apucat bine să iei un trofeu, că ţi-l şi suflă abilii compatrioţi de la putere şi-l agită vioi în faţa maselor. Dacă n-ai trofeul, dar eşti cel mai bun din lume la ceva, prim-miniştrii se oferă să-ţi planifice viaţa. Când să-ţi întemeiezi o familie, cât să plăteşti la stat din banii câştigaţi din premii, poate ar fi mai bine să nu stai în ţară, să nu destabilizezi economia. Vă amintiţi preocuparea intensă a fostului premier Mihai Tudose: nu cumva să-i plătească indemnizaţie pentru creşterea copilului lui „ştiţi voi cine”.

Simona Halep a avut de-a face cu tot felul de glume din astea, de când a urcat în Top WTA. A văzut politicieni care-i fură Like-urile, miniştri peste un sport sărăcit metodic, care dau fuga la Paris să-i ţină pumnii, pe bani publici. Miniştri care, înaintea finalelor, dau indicaţii să fie aşteptată Halep la aeroport, să se desfăşoare covor roşu „în caz de victorie”. Primari care-i dau diplome gata înrămate în auriu, să dea luxos în poză. Politicienii revendică şi ei ce pot din tezaurul care stă la gâtul sau în braţele sportivilor.

Lecţia de speranţă
Titlul la Roland Garros a trebuit aşteptat. Şi de Simona, şi de publicul de acasă. Cucerirea lui, după două finale pierdute, a necesitat un lung exerciţiu de speranţă. Niciodată nu ştim să sperăm destul şi nu putem învăţa asta decât de la oameni care speră la lucruri extraordinare. Simona ne-a ajutat la îndeletnicirea asta. Ca toţi marii noştri sportivi, de altfel. Zecele Nadiei, Virginia Ruzici, finalele de Cupa Davis, „naţionala” anilor ’90, anii euforiei, când părea că totul e posibil pentru noi, ca societate. Steaua 1986, Jocurile Olimpice, chiar şi cea mai recentă ediţie, toate astea au reprezentat stele polare pe cerul nostru invariabil tulbure.

„E un moment special şi vreau să-l împărtăşesc cu voi”, a spus Halep, după finala de la Paris. E momentul ei. Cu noi, mai împărtăşeşte doar naţionalitatea, celelalte, talentul, munca, lupta, durerea sunt strict ale ei. Şi totuşi, cumva, fata asta a devenit sursa de emoţii bune pentru un popor întreg. E ca mesagerul unei patrii visate, în care ne regăsim cu toţii, în care fiecare are dreptul la povestea lui de succes, nu doar la arhiva lui de sacrificii.

O patrie visată în care românii ies în piaţă, să trăiască suspansul şi să se bucure împreună de marile finale. WTA chiar crede că trăim într-o astfel de Românie şi a ataşat la o poză de la mitingul PSD explicaţia următoare: „Români privind finala de la Roland Garros în Bucureşti”. Aşa ar fi trebuit să fie: o mulţime de persoane, strânse festiv laolaltă, nu o masă uniformizată şi îndârjit ghidată.

Imaginea ţării, pe culmi
Drapelul uriaş, scena, gardurile au fost, de fapt, decorul pentru o sărbătoare pe dos, în care numele Simonei Halep a fost scandat la microfon de oratorii de partid şi amestecat cu observaţii bine ţintite despre Securitate, „curăţenie”, „prosperitate”, „dictatura minorităţii”. De la microfon se vorbea despre două state, despre două tipuri de români, despre conspiraţii şi alte teorii. Oamenii fuseseră mânaţi acolo din toate colţurile ţării pentru o demonstraţie de forţă cantitativă.

Amară ironie confuzia de pe site-ul WTA. Şi n-avem, ca s-o îndulcim, decât faptul că Halep îşi împărtăşeşte momentul ei luminos cu noi, publicul de acasă. A lăsat în urmă îndoieli, dezamăgiri, răsuflă mai uşurată cu mâna pe trofeu. Mai are şi alţi demoni de vânat, cu vârful rachetei.

Dar e un moment magic pe care ni-l dăruieşte şi nu-l putem refuza. Trebuie să ne ridicăm la înălţimea lui. Mai devreme sau mai târziu, în paralel sau intersectându-ne, pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale, vorba aia, vom ieşi în stradă pentru Simona. Cu un tricolor în mărime naturală, nu cu o draperie. Guvernul poate să-şi cumpere jaluzele sau nişte perdele mai ţepene, franjurate, din banii pe care nu i-a investit la timp în sportivii cu care se mândreşte.