Sportul minţii pe ciment

România reeducată: preşedintele Iohannis ştie cum să oprească migraţia "creierelor". Le dăm de-a dura pe asfalt, până stau de plăcere în ţară

„Nu am văzut acele imagini, nu am urmărit acel eveniment, dar am observat că există mulți internauți care au fost indignați”. La câteva zile după ce un copil de trei ani a stat în cap pe ciment, în faţa premierului Viorica Dăncilă, a reacţionat, iată, şi preşedintele Iohannis. Ca dovadă că trăim în România atitudinii bine pritocite.

Dacă nu era curios din fire şi nu se uita pe Internet, să vadă de ce a pierdut în ianuarie 10.000 de Like-uri, şeful statului n-ar fi aflat nici acum despre caz.

Pas cu pas, în mintea copiilor
„Eu cred că dacă acei copii participă cu plăcere la anumite evenimente publice este în regulă”, a comentat Klaus Iohannis. „În niciun caz nu este acceptabil ca respectivii copii să fie obligaţi la ceva”. În sfârşit, o autoritate cu un dram de empatie, care reuşeşte să se pună în locul copiilor. Ce era aşa de greu? Nu e acceptabil. Cum nu e acceptabil nici să-i obligi pe oameni să ocupe o funcţie publică, funcţia de preşedinte de ţară, de exemplu. Dar dacă respectivii oameni ocupă funcţia asta cu plăcere, atunci e în regulă. Nu e acceptabil să-i obligi pe copii să bea şi să fumeze, dar dacă respectivii beau şi fumează cu plăcere, atunci e în regulă.

Legea, plăcere sau obligaţie?
Preşedintele n-a dat un răspuns tranşant, s-a menţinut între limitele alibiului său constituţional şi a sugerat nişte premise de la care să pornească dezbaterea. Urmează să ne lămurim singuri ce înţelege o fetiţă de trei ani prin „obligaţie”. Că de plăcut, oricui îi place, din când în când, să dea cu occipitalul de asfalt. Protecţia Copilului Argeş a scos copiii cu dizabilităţi la defilare, în scaune cu rotile. Au participat acei copii cu plăcere sau din obligaţie, simţindu-se datori pentru indemnizaţia de la stat?

O fetiţă a stat în cap pe ciment sub privirile unor adulţi cu responsabilităţi. Legea a fost încălcată, dar preşedintele Iohannis n-a văzut imaginile, că are jaluzele la Windows. De aceea n-a fost afectat emoţional. A rămas la fel de senin ca premierul Dăncilă la faţa locului. Niciun Avocat al Poporului n-a clintit în fotoliu. Ministrul de interne, prezent la Simfonie, n-a detectat nicio spinare de balenă albastră la orizontul evenimentelor. Într-un interviu pentru hotnews.ro, inspectorul şcolar din Argeş susţine că n-are „pârghii” să intervină. Şi că reclamaţiile părinţilor sunt „o acţiune instrumentată de zona politicului”.

Salteaua, o ipoteză de lucru
Profesoara Nicoleta Andrei, care o îndemna pe fetiţă să se rostogolească, explică: „Ştim cu toţii că rostogolirea nu pune în pericol integritatea corporală a copilului”. Apoi precizează, pentru DCnews.ro: „Poate că era nevoie de o saltea”. Salteaua rămăsese în urmă, „era la una dintre mămici”. Iar fetiţa „s-a dezorientat”. „S-a rostogolit pe o pavelă, nu era beton”, „ştie să facă cădere”, „plăcerea ei sublimă este să se rostogolească”.

Măcar această profesoară, care spune că „a iniţiat şi a dezvoltat gimnastica în Argeş”, s-a prins despre ce era vorba în propoziţie: despre a pune un copil în pericol. Şeful statului se întreabă doar dacă „respectivii copii” sunt obligaţi sau îşi riscă sănătatea de plăcere. Despre demnitate, nu mai vorbim, ăsta e un lux.
Ştim cu toţii, de la UNICEF, că peste un sfert dintre copiii români trăiesc sub pragul sărăciei. Nu-şi permit să facă mofturi, dau totul indiferent de suprafaţa de concurs, pavele, beton, pământ. Nici nu trebuie să le dai minge ca să tragă la poartă. Dacă le spui să înoate, înoată, iar dacă iau medalii, le pui şi apă în bazin.

Neuronul, celula de bază a societăţii
Luna trecută, preşedintele Iohannis îşi promova proiectul „România educată”. Posibil să urmeze un referendum pe tema legalizării căsătoriei între doi neuroni, deşi aceasta naşte gânduri. Klaus Iohannis ne îndemna să devenim „o naţiune care performează prin ceea ce creează mintea umană”. O să fim uimiţi de ce creează mintea umană, fugă de idei, ce mai, după nişte tumbe pe asfalt. Ştim cu toţii că o fractură de craniu te obligă să improvizezi, să fii inspirat, să găseşti soluţii revoluţionare pentru a te descurca în viaţă fără cap.

Partea ieftină, căci în orice meschinărie există o parte ieftină, e că nu mai trebuie să construim stadioane şi săli de sport de sute de milioane de euro. Sunt de-ajuns nişte pavele şi nişte copii care „să ştie să facă cădere” pe ele.