Domeniul pufos al blatului

După ce stadionul Dinamo a revenit în domeniul public, Internele au găsit altă metodă de a se împiedica de Nicolae Badea

Norocul celor de la Interne că ministrul Dezvoltării a avut treabă la DNA! Au mai obţinut un răgaz de câteva zile. Vineri trebuiau depuse la CNI actele pentru noul stadion.

Impasul negocierilor cu Nicolae Badea a fost rezolvat, la sfârşitul lui august, prin hotărâre de guvern. HG nr. 616 / 2017, acest „prim pas”, cum îl numeşte MAI, se produce cu nouă luni întârziere, nouă luni de suspans, în care statul s-a dat neputincios cu capul de toate microfoanele. Dar, vorba unui ministru, mai bine anticipat decât niciodată. Stadionul Dinamo a trecut, aşadar, din domeniul privat al statului înapoi, în domeniul public al statului. E din nou „inalienabil”.

Dintr-o pardonabilă eroare, arena a rămas în administrarea Internelor şi a CS Dinamo. Care au descoperit că au vederi diferite privind noul stadion. Dacă-l fac de 18.000 de locuri, e prea mic. Dacă-l fac de 22.000 de locuri, dau peste un teren aflat în proprietatea lui Badea. Simţi că se apropie momentul acela când MAI va realiza că e încercuit. Norocul celor de la Interne e că Badea ia prizonieri.

Derby-ul e un sfetnic bun
Ministrul Carmen Dan anunţase, la începutul lui august, că Stadionul Dinamo „se modernizează pe un proiect pe care îl are Compania Națională de Investiții”. Între timp, se pare că, de la prea mult clocit, a făcut pui. Au apărut alte proiecte. Iar Internele stau şi se uită la ele ca măgarul lui Buridan la varietatea de paie.

Acum nu mai negociază Ministerul cu „băieţii deştepţi”, negociază Ministerul cu CS Dinamo. Se întâlnesc în taină, în lojă, la derby. Ministrul Dan, comandantul Liliana Gafencu, mediatorii de serviciu Negoiţă şi Mutu. Meciul curge, ei se pun reciproc de acord. „Badea e mereu cu un pas înaintea noastră. Precis are o cârtiţă”, „Nu cârtiţă, şi-a luat avocat”. „Să ne luăm şi noi unul!”. „Cine-l scoate afară de două ori pe zi?”. „Ne luăm unul gata dresat!”. „Mai bine îl luăm de mic şi-l creştem”. Tăcere. „Şi cârtiţa trebuie s-o plimbi?”, „Nu, se plimbă singură”. „Să ne luăm o cârtiţă, atunci”, „Bine. Dar nu te răzgândeşti!”.

Ce-şi doresc românii?
„Ne-au văzut suporterii. Ăştia-s ca scaiul. Cum or fi aflat că suntem aici?”. „Ştiu eu. Ştiu de la cine, ştiu locul, ştiu ora”. „De la cine?”. „De la presă”. Tăcere. „Mutu e supărat”, „Prea se consumă! Păi, nu rezişti, domne, aşa, în nicio funcţie, dacă pui totul la inimă. Trebuie să mai pui şi la ficat, şi în alte părţi”. „Câte scaune ziceai să aibă stadionul?”, „Să-l facem mic şi gata! Renunţăm la cârmaci şi încap mai mulţi”. „Ne interesează ce-şi doresc românii”. „Români până la moarte, nu până la 0-0!”. „Mai stă omul şi în picioare. Că doar nu vine la teatru”, „Să punem scaune numai pentru pensionari şi mame cu copii”. „Şi pentru tineret”.

„Pentru jandarmi, punem nişte canapeluţe, din alea care se strâng”. „Să fie lila, să meargă cu uniformele”. „Poate mov lavandă”. „Nu vreţi mai bine nişte paturi matrimoniale? Că schimb mobila în hoteluri. Măsuţe, noptiere? Calitative”. „Dar dacă le-arunci pe teren, nu se rup?”, „Nu, că sunt sechestrate”.

Un sos în noapte
La pauză, discuţiile intraseră pe făgaşul tapetelor pentru tribuna oficială, dar ghinion, de data asta, cei patru au comandat pizza. Încă de la nivelul blatului, au apărut unele divergenţe. „Pufos”, „Subţire”, „Mediu, dar crocant”. „Cu multă brânză”, „Fără brânză”, „De care brânză aveţi?”. Când arbitrul fluiera finalul, încă dezbăteau sosurile. Până la urmă, Mutu a cedat presiunii meniului. A început să ameninţe că, dacă Dinamo nu va avea stadion modern, el se duce după ospătar. Ceilalţi au încercat să-l împiedice, au intervenit scutierii. Fără succes. „E şi de la chestia cu Contra, nu prea i-a picat bine. Adică-l chemi pe Lobonţ şi pe el… nici rezervă?”. „Să nu uităm de factură, pentru decont”. „O trecem la studii de fezabilitate, la consultanţă? La… cum îi zice? Proiect de arhitectură?”.