Rapid a părăsit clădirea
Nimic nu e serios aici, în fotbalul de la porţile Balcanilor. Nici falimentul, nici dispariţia echipelor

„Palmaresul cu siguranţă este bunul cel mai de preţ al FC Rapid”, a declarat lichidatorul judiciar Aurel Brihac, după pronunţarea sentinţei definitive de faliment. Se referă probabil la palmaresul în instanţă al SC FC Rapid SA (zero victorii, nşpe amânări, o înfrângere). Că altfel de palmares nu prea are. Cel sportiv se află în altă parte.
Nu-i de lepădat nici palmaresul de la tribunal. Dacă pui cap la cap cheltuielile de judecată, obţii o mică avere. Vedeta colecţiei din care mai fac parte forme de savarine cu fund dublu, nişte drojdie uzată de atâta întrebuinţare şi câteva desene de atelier, pix pe hârtie, cu autograful pictorului, reprezentând datoriile către fostul patron-creditor.
Giuleştiul, pe urmele lui Elvis
Societatea care va fi radiată de la Registrul Comerţului şi ale cărei bunuri vor fi vândute la licitaţie e doar o carcasă. O cochilie goală. Edificat cu privire la scufundarea planetei, melcul a luat-o la picior încă de prin 2012. George Copos a decis în acel an să adăpostească palmaresul în propriul buzunar, în caz de faliment, vânzare a clubului, listare la bursă sau alte asemenea intemperii capitaliste.
Oricum, echipa controlată de Copos deţinea doar palmaresul din 1994 până la insolvenţă. Cealaltă piesă de puzzle, palmaresul din 1923 până în 1994, se află la CS Rapid. Clubul condus de Vali Căciureac deţine, de altfel, şi brandul vişiniu.
După verdictul Curţii de Apel Bucureşti, s-a produs iar freamăt de parastas, s-a relansat refrenul „Rapid a murit”. Mda. Aşa s-a spus şi despre Elvis. După 93 de ani de celebritate, echipa din Giuleşti avea tot dreptul să dispară pe o insulă tropicală. Şi, după atâtea bis-uri şi „Thank you very much”, să-şi tragă sufletul, departe de ochii exigenţi şi cotrobăitori ai mulţimii.
Fanii rapidişti se zbuciumă în contradictoriu şi plâng neîmpăcaţi. Chiar şi Copos mărturisea, prin vară, că a dat apă la şoareci, la preţ de producător, TVA inclus. În vremea asta, undeva, într-un paradis unde, evident, nu se prinde chinuitul campionat al României, Rapidul stă pe şezlong, la soare, cu un cocteil într-o mână şi „Glasul roţilor de tren” în alta.
„În cinci ani, chiar şi în trei ani, Rapid poate redeveni o forţă în fotbalul românesc”, a comentat Daniel Pancu, citat de Digi24.ro. Iată un cunoscător. S-a prins cum stă treaba cu „moartea” clubului giuleştean. Nu s-a lăsat indus în eroare de sosiile care au apărut, imediat după declararea falimentului în prima instanţă.
Înapoi, la fascinaţia ingineriei stat-privat
AFC Rapid, condusă de un fost colaborator al lui Copos, deţine palmaresul din 1994. S-a înscris în ligile inferioare. Ministerul Transporturilor pune la dispoziţie Stadionul Giuleşti „unei echipe numite Rapid”, susţine Vali Căciureac. Pune la dispoziţie chiar şi CIS-ul, certificatul de identitate sportivă Mişcarea Feroviară.
Cumva, sub Podul Grant, timpul a executat o volută şi a revenit la punctul iniţial, din anii ’90. Clubul departamental caută colaboratori în vederea renaşterii fotbalului şi găseşte, printr-un noroc nesperat, o emanaţie a lui Copos.
Ce produs în ambalaj vişiniu o fi cumpărat Valerii Moraru, victimă a facturilor dialectice, rămâne un mister, mai ales pentru lichidatorul judiciar. Palmares? Nu. Brand? Nu. Bază sportivă? Nu. Simţul ridicolului? Ioc.
Farsele contabile pe seama Fiscului, societăţile care se scindau mai des ca amibele, finanţatorii care finanţau cu dobândă, statul care privatiza – aceste iluzii optice şi altele au contribuit la perdeaua de ceaţă din jurul echipelor de tradiţie. Pânza relativităţii prinde totul. Nimic nu e serios, nici falimentul, nici renaşterea, nici dublura, nici titularul, nici clona, nici fantoma. Nimic nu e de-adevăratelea. Echipele mor ca la teatru. Sunt asasinate previzibil în actul final. Nici n-a căzut bine cortina, că vin să revendice aplauzele şi să salute publicul. La reverenţă, li se vede cuţitul cu lama glisantă, încă înfipt în spate.