Înfrângerea din vestiar

Se poate şi mai rău decât a fost cu Chiajna, dacă bisericuţele de la Steaua nu se străduiesc să încapă sub acelaşi acoperiş

Antrenorii se văd după pauză. Iar unii se văd chiar mai târziu, adică după final. După înfrângerea din deplasare cu Chiajna, 0-1, Reghecampf ştia exact cine şi unde a greşit în jocul Stelei. „Mai rău nu se poate”, a exclamat. Dacă meciul ar fi continuat, remedia situaţia şi vicecampioana ar fi obţinut cel puţin un punct.

Toşca, unealta fatalităţii
„Din păcate, Boldrin, De Amorim și Popa ating de foarte multe ori mingea și întârzie jocul”, a explicat tehnicianul Stelei. N-ai cum să-ţi dai seama de asta la antrenamente, mai ales dacă le faci fără minge.

Apoi Reghecampf a descoperit că Toşca e veriga ezitantă în apărare. Acelaşi Toşca din meciul România – Polonia. Atunci antrenorul Stelei a comentat că nu Liga 1 coboară nivelul „naţionalei”. Nu campionatul intern, ci fatalitatea furnizează jucători care greşesc „patru pase la rând” şi nu reuşesc „să blocheze centrările adversarilor” .

Numai Reghecampf ştie cum se produce o astfel de metamorfoză. Fotbalişti ireproşabili sub tricolor devin lamentabili în echipamentul Stelei. „Au fost mulţi jucători care n-au jucat ce trebuia”, a concluzionat el după meciul cu Chiajna. „Trebuia” ăsta e problema. E verbul autorităţii antrenorului. E acţiunea lui Reghecampf. Să facă în aşa fel încât echipa să-i execute planul tactic.

Dar tocmai aici se rupe filmuleţul motivaţional. Din diverse motive, vestiarul Stelei nu mai seamănă a vestiar, ci a sală de aşteptare fie a trenului spre străinătate, fie a scouterilor de geniu. Dacă vrea să recapete controlul, Reghecampf nu şi-a ales bine momentul să-şi critice elevii. Pentru că nu din vina lor a scăpat echipa din mână, ca pe un şirag de perle.

Steaua nu este singura echipă unde domină o firmă de impresariat sau alta. Nici singurul club aflat la discreţia unei singure voinţe de numărat banii. Se întâmplă şi la case mai mari, occidentale. Dacă doar astea ar fi fost motivele, tensiunile din vestiar ar fi mocnit liniştit. Ar fi ieşit un pic de fum, ar fi sărit câteva scântei, atât. Însă Reghecampf s-a apucat să toarne, după meciuri, gazul alibiurilor sale. Şi să-şi deshidrateze echipa.

S-a risipit vraja TRX
Lipsită de eticheta nemţească a lui Neubert, imaginea lui în faţa echipei a pierdut în credibilitate. Metodele sale nu mai conving. Nici metodele de comunicare, nici metodele de antrenament. Nu că Reghecampf şi-ar fi schimbat radical stilul. Doar că acum stilul lui se vede mai clar. Fără TRX, fără Chipciu, fără Nicuşor, e ca o sorcovă fără beteală.

În mod normal, un antrenor care a pierdut vestiarul şi-a pierdut şi postul. Nu e cazul lui Reghecampf. Contractul îl leagă cu lanţuri de aur de bancă. Are timp să caute pe îndelete soluţii la criza de popularitate. Biciul, zăhărelul sau echipa a doua. Are timp să nimerească şi tactica, luându-i prin surprindere chiar şi pe indignaţii din vestiar. La capătul acestei orbecăieli, din polemică în polemică, Reghecampf va deveni un dirijor mai experimentat. Orchestra va falsa la unison, după aceeaşi partitură.

Dar, până atunci, vin turcii. Şi derby-ul. Steaua trebuie să se adune din colţuri, de prin bisericuţe şi să arate ca o echipă. Să treacă peste înfrângerea cu Chiajna. Iar Reghecampf să treacă peste înfrângerea din vestiar. Pentru început, ar ajuta mult s-o recunoască, nu s-o considere o victorie de moral în faţa unor adversari rudimentari la capitolul tehnică şi parlamentari la capitolul pretenţii.