Să ierte, domnule Cioloş, dar pe cine?

Începem să aflăm vinovaţii pentru tragedia din Colectiv. Premierul i-a identificat pe primii doi: mentalităţile noastre şi reacţia presei

La un an de la tragedia din Colectiv, premierul Cioloş s-a dus să depună flori şi să aprindă o candelă în memoria victimelor. A constatat că se aflau şi jurnalişti în zonă. I-a notificat verbal că n-a venit pentru a face „spectacol”, conform Stiripesurse.ro.

„În societatea asta a noastră pot să fie oameni care sunt în lumina reflectoarelor în anumite momente, când au responsabilităţi, dar sunt şi ei oameni”, a spus primul-ministru. În momentul respectiv, era om, nu şeful Guvernului, instalat în urma protestelor de stradă din noiembrie anul trecut. Nu dorea reflectoare. Efectua o vizită particulară, împreună cu nişte cunoscuţi din propriul cabinet şi cu nişte prieteni apropiaţi, care, din întâmplare, sunt şi angajaţi ai SPP.

Când vizitează grădiniţe, premierul nu e om, e Rapunzel. Iar copiii care apar alături de el în poze pe site-ul Guvernului sau pe contul lui de Facebook şi-au cedat patriotic dreptul la propria imagine încă de la naştere. Nu sunt etichetaţi, „Dacian, de la grupa pregătitoare, cu Gigel şi Vasilică, de la grupa mică”. Nu au „blur” în fotografii, ca elevii care apar în cadru lângă preşedintele Franţei, la deschiderea anului şcolar. Altă ţară, alţi minori. Passons.

Cu bocancii în piaţa intimă
Dacă premierul dorea condiţii optime de reculegere, oricare altă dată era mai bună decât 30 octombrie 2016. Trebia să-şi întrebe consilierii. Pentru că exact în acea zi, se aglomerase locul. Aşteptai cu orele să pui o floare la intrarea în Colectiv. În toate celelalte zile, e linişte. N-auzi decât ecoul ambulanţelor care nu se mai opreau din venit. Dacian Cioloş a descins seara, sperând că lumea a plecat acasă, să se uite la prime-time. Dar nu, pasagerii de la clasa economic erau tot acolo.

Deşi venise ca om, premierul n-a stat la coadă, ca populiştii de meserie în faţă la DNA. Suita lui a dat din coate pentru el, pe aleile gâtuite de blocuri. Reporterii s-au luat după anturajul informal, ca pilitura după magnet. S-a produs o busculadă. „Aşa nu ne mai facem bine niciodată”, a tras concluzia Dacian Cioloş, pe marginea înghesuielii. Prinţesa Caroline de Monaco i-ar fi dat dreptate. CEDO i-ar fi contrazis pe amândoi. Uneori, şi vacanţele persoanelor publice sunt de interes public.

Baie personală de mulţime
După candidatul care nu candidează, trebuie să ne obişnuim şi cu ideea de persoană publică privată. Păcat. Păcat că, deşi PNL l-a invitat, Dacian Cioloş nu merge în campanie cu partidul. Ar fi fost ceva de văzut: primul politician care-şi ia săpunul şi prosopul cu el când face baie de mulţime. Îşi pune mănuşa de lufa înainte de a da mâna cu alegătorii din teritoriu. Poate şi fluieră vreo arie, mirându-se că nu-i bat vecinii de miting în calorifer.

Da, ar fi fost mai comod şi pentru premier, şi pentru presă să comunice pe Facebook. În loc să tropăie la faţa locului, de dimineaţă, în loc să consume bateriile camerei, făcând zoom pe lacrima tehnocrată, jurnaliştii puteau să aştepte civilizat, în redacţii, comentariul şi fotografiile oficiale. Existau unele riscuri, desigur. De exemplu, presa putea aştepta mult şi bine ca Ministerul Sănătăţii să se apuce de testat dezinfectanţii din spitale.

Dar postarea despre reculegerea premierului a venit prompt. A bătut şaua la cald, să priceapă reporterii care l-au agasat în intimitatea trotuarului. „Cel mai greu este să încercăm să ne schimbăm mentalităţile, inclusiv modul în care reacţionăm în această seară”, a scris premierul pe Facebook. Uite de-aia şi evită alegerile, că sunt prea populare. Dacă erau alegeri personale, se înregistra primul la BEC.

Cel mai greu e să ne schimbăm mentalitatea. Adânc diagnostic. Adânc, dar adevărat. Floare la ureche e să-i schimbi pe managerii de spital care, acum un an, lăudau condiţiile în care sunt trataţi pacienţii de la Colectiv. E uşor asta, poate oricine. Şi guvernele de dinainte au zis la fel, să înlocuieşti capii sistemului sanitar e o treabă prea simplă, n-ai cu ce te lăuda. Iar ei aveau nevoie să se laude, fiind politicieni.

Boala fără nume de vinovaţi
„Dumnezeu să-i ierte pe cei care au plecat, celor care au rămas să le dea capacitatea să ierte şi însănătoşire grabnică”, a adăugat Dacian Cioloş. Capacitatea să ierte pe cine? Să ierte aşa, în general, pe toată lumea, „societatea asta a noastră”, care nu se mai face bine? La un an după tragedie, premierul tehnocrat s-a dus cu mâna goală la Colectiv. Fără numele vinovaţilor. Fără un proces început măcar. Flori şi lumânări au adus oamenii. Şeful Guvernului trebuia să vină la Colectiv cu nişte responsabilităţi. Ori să nu vină deloc.

Înainte de a ne trata, trebuie să cunoaştem numele şi prenumele bolii. Până şi preşedintele ţării şi-ar fi dorit, „după un an de zile, să ştim totuşi cine s-a făcut vinovat”. Ne apropiem de adevăr prea încet. Dacă o spune şi Klaus Iohannis, înseamnă că nu ne mişcăm deloc.

Fatalitate. Oricât de drastic ne-am schimba mentalitatea, tot nu aflăm cine-a tras în doi după 22. Din când în când, e condamnat câte un fost torţionar din închisorile comuniste. Dar marii vinovaţi, în marile dosare ale istoriei recente, lipsesc. Lipsesc şi vinovaţii din alte dosare care au produs emoţie publică. În septembrie, la doi ani şi jumătate de la accidentul de avion din Apuseni, procurorii militari au cerut o nouă expertiză, conform Ştirilor ProTV. Cererea asta şi un raport tehnic reprezintă, deocamdată, răspunsul statului pentru rudele îndoliate.

E o vorbă în UE: dreptate în termen rezonabil. Sau despăgubiri, de la statul român, dacă procedurile durează prea mult. Nu trebuie decât să ne punem de acord, instituţii şi cetăţeni, persoane publice şi oameni, despre ce înseamnă „rezonabil”. 27 de ani? 50 de ani? Mai mult?

Prioritatea zero: revista presei
La ora bilanţului pe Facebook, Dacian Cioloş precizează că „trebuie schimbate multe”. Trece la capitolul realizări faptul că măcar acum vorbim „despre problemele din sistemul de sănătate şi de intervenţie în caz de urgenţă”. „Cel puţin le-am scos la suprafaţă, de voie, de nevoie”. Le-a adus unde a vrut.

Sănătatea a devenit prioritatea numărul unu a cabinetului Cioloş la şase luni după instalare. Până să citească ziarele şi să se uite la jurnalele de ştiri, premierului nu i se păruse că am fi atât de suferinzi. Îşi fixase drept prioritate de căpetenie „organizarea corectă a alegerilor”. Lupta împotriva corupţiei venea abia pe patru.

Cazul Colectiv, în care sunt implicate şi sistemul sanitar, şi anticorupţia, nu se află pe nicio listă. Nici veche, nici nouă. A trecut un an de la incendiu şi aproape un an de guvernare tehnocrată. În vară, premierul a sesizat pericolul, „călcăm pe mine îngropate de PSD”. De atunci, el şi miniştrii lui păşesc pe poante, să nu mai explodeze vreun act normativ din ăla, antipersonal.

După modul mincinos, din noiembrie 2015, a urmat modul silenţios până la omisiune. Mandatul cabinetului Cioloş a început cu o rugăciune din repertoriul Alcoolicilor Anonimi. Vă amintiţi? „Doamne, dă-mi puterea să schimb ce poate fi schimbat, răbdarea de a accepta ceea ce nu poate fi schimbat şi înţelepciunea de-a distinge între cele două”. Se pare că rugăciunea a fost ascultată, mai ales ultima ei parte. Tehnocraţii au devenit înţelepţi. Guvernează prin poveţe.

Pe final de mandat, premierul remarcă, într-o publicaţie americană, preluată de Jurnalul.ro: „Nu te poţi aştepta la miracole într-un an”. Fireşte. De altfel, nici nu e indicat să pierzi un an pentru ceva care ţine trei zile, până se răzgândeşte Parlamentul. Într-un an, te poţi aştepta cel mult la legi care expiră pe 31 decembrie 2016, cum e legea privind securitatea la incendiu.

„Dar oamenii nu mai au răbdare”, observă Dacian Cioloş. Asta nu-i o ştire. Ne rătăcim răbdarea atât de des, din atâtea motive presante, încât nici n-o mai căutăm. Vine ea singură înapoi, spăşită, gudurându-se pentru o lingură de lapte. De parcă ar fi cel mai bun prieten al românului.

Domnul premier să nu intre la griji din pricina asta. Nu cumva să-şi scurteze platforma, s-o rezume la 12 paşi. Dintre toate câte le-am pierdut, ca popor, răbdarea nu-i o prioritate. Trăim şi fără.