Costică Talent, opere defecte

Mihai Stoica critică transferul Cuminţeniei. Spune că e doar o glumă a lui Brâncuşi pe seama antrenorilor Stelei

După ce a demolat tablourile „Pictorului” Sânmărtean, pe motiv că autorul e prea bătrân, Mihai Stoica a prins gustul criticii de artă.

A evaluat Cuminţenia Pământului şi a împărtăşit pe Facebook câteva consideraţii care ar putea sta la baza unei noi cercetări tipărite, „Eu şi Costică Talent. Volumul 5”. „Oare sunt singurul căruia nu-i pasă care va fi soarta acestei oribilităţi? Eu, când mă uit la defecţiunea asta, realizez doar că Maestrul a avut şi umor”, a scris meşterul cioplitor de bănci tehnice. Clar că e defectă, de vreme ce nu merge. Stă ghemuită.

Cunoscătorul şi sălbaticii
Ei, de data asta, şi-a temperat exigenţa. Mihai Stoica nu contestă valoarea întregii opere a lui Constantin Brâncuşi. S-ar putea spune chiar că îl admiră pe sculptor. Altfel, l-ar fi numit „maestru” cu „m” mic şi i-ar fi cerut încă un rând.

Aşa, îi zice „Maestrul”. Nu doar că îl admiră, îl înţelege, ambii fiind umblaţi prin galerii. E familiar cu gândirea lui, intră în mintea lui Brâncuşi ca în mintea lui Gigi Becali. Ştie când glumeşte, când trebuie să râzi la ce ghiduşii scoate din atelier şi când trebuie să stai serios.

„Maestru” exclude geniul, dar certifică unele aptitudini de meseriaş ale lui Brâncuşi. La o adică, Mihai Stoica ar comanda o Coloană fără număr, fără număr, să-şi pună în curte. Dar Cuminţenia? Aia, nu. E „o defecţiune”. N-are poze color, n-are statistici de pe site-ul UEFA, e de necitit, ca Mona Lisa. „Maestrul” nu s-a obosit să-i bricoleze nişte emoticoane din gresie, să fie creaţia explicită.

Cu „zâmbăreţi”, ar fi fost absolut superbă. Aşa, parcă-i lipseşte ceva. Nu-ţi dai seama din prima ce-a vrut să spună autorul cu personajul lui. Pare că stă pe banca Stelei şi ascultă schimbările la pauză.

Sau se pregăteşte să anunţe că iese din viaţa publică. O imitatie ieftină şi cam despuiată după Cheie de Biserică, de Gigi Becali. Sau poate Cuminţenia stă la cutie, concepând următoarea postare pe Facebook. Ori o fi într-o celulă şi meditează la următoarea lucrare ştiinţifică.

După bucle, seamănă puţin cu Elton, „Fotbalist cu F mare”, cum îl alinta MM cu doi de M mare. Doar că e mai înaltă. Iar dacă îi lipeşti mustaţă, e leit Argăseală, când îl întreabă patronul ceva. Greu de crezut că lui Brâncuşi i-a luat mai mult timp s-o termine decât îi trebuie lui Mihai Stoica să scrie o carte. Or fi fost de vină uneltele. Pe atunci nu exista Internetul şi Copy-Paste-ul. O fi fost de vină materialul. El, unul, ar fi sculptat-o în săpun. Primea şi o scutire de pedeapsă, pentru buna purtare a statuii.

E sofisticată, mă!
Tot pe Facebook, unul dintre nepoţii lui Becali i-a atras atenţia lui Mihai Stoica: „Aici e vorba de artă, bă”. Şi i-a făcut o scurtă introducere în domeniu: „La fel, Picasso ţi se poate părea oribil, dar ţi-ai dori unul în casă. Huă!„. Un Picasso e ca o plasmă, dă bine în sufragerie, doar că e mai scump. Apoi nepotul a încheiat făcându-l „foarte superficial”.

În răspuns, Mihai Stoica l-a numit „foarte snob”. Cum ar veni, nepotul, care a şi donat o sumă de bani pentru recuperarea statuii, se uită numai la marcă. Brâncuşi fiind un fel de Versace al sculpturii, chiar dacă unele creaţii de-ale lui „pot părea oribile”, trebuie să rabzi. Poate în timp te obişnuieşti. E şi asta o măsură a operei: chinurile privitorului, nu ale creatorului.

Pe când Mihai Stoica se uită la firmă, dar se uită şi la comision. Ştie, din propriul palmares, că nu toate transferurile cu şase zerouri în preţ trebuie luate în serios. S-a convins că măreţia unei opere n-o dă eticheta, nici publicul. Nici numărul de bodyguarzi, ca în Obrăznicia Şoferului RATB, celebra sculptură cu pumnul. Aşa cum şefii penitenciarelor decid ce e ştiinţă, doar instanţele veritabile decid ce e artă şi cât merită.