Cupa de consolare

Deşi clujenii au luat trofeul, dinamoviştii şi-au onorat prin fotbal colegul dispărut

Ridicat deasupra capului de Gnohere, tricoul lui Ekeng părea un tricou de copil. Moartea micşorează totul. La debut, finala Cupei a avut aerul unui meci demonstrativ, a unei reuniuni din acelea care se organizează după, din pietate pentru cei vii şi sănătoşi.

Nimic decisiv sau agresiv până la faultul lui Andrei Mureşan, care a picat abrupt, ca un obicei din altă viaţă. Penaltyul din minutul 23, statuia marţială a lui Tudor, Haţegan navigând printr-o mare de braţe au smuls tribunele din reculegere.

Apoi Bicfalvi a ridicat şi el tricoul cu numărul 14. CFR rezista plat, fără entuziasm. Până în momentul când Camora şi-a potrivit mingea la colţ. Atunci a început să-i cadă în cap coregrafia, sub formă de proiectile mototolite, lansate din tribună. A fost ca un duş rece de hârtie. Clujenii s-au dezmeticit. S-au enervat.

Petrucci a ameninţat poarta pe final de repriză, Juan Ruiz a pus ameninţarea în practică imediat după pauză. Timp de un sfert de oră, s-a jucat aprins şi legat. Apoi jocul a scrâşnit, s-a asprit, a devenit luptă de supravieţuire între orgolii. Rednic aproape plecase, Conceicao stătea pe loc. Şi clujenii au egalat în minutul 89. Le-au amintit dinamoviştilor că un omagiu obţinut fără luptă nu e omagiu, e politeţe.

Când Hanca s-a ghemuit în iarbă, lângă tuşă, şi meciul s-a oprit, o bănuială a traversat ca un hoţ Arena Naţională. Bănuiala că lucrurile sunt mai mici decât par, chiar şi trofeele. Bara lui Lazăr, pe finalul prelungirilor, nu e,  de fapt, o mare ratare. Cruzimea loviturilor de la 11 metri nu e, propriu-zis, cruzime. E o metodă de a ţine privirea drept înainte. Euro 2016 nu e un capăt de carieră. Rotariu are în faţă şi alte turnee finale.

Oricum, în Camerun, nu e aşteptată urgent Cupa. E aşteptat un răspuns. Adevărul.