Tupeul bun de tipar

DNA anchetează cine şi cu ce preţ şi-a băgat "codoiul" în cercetarea ştiinţifică de după gratii

Lipsa de inspiraţie nu va fi singura problemă cu care se vor confrunta scriitorii din fotbal după eliberare. Lucrările ştiinţifice pe care le-au elaborat după gratii le afectează credibilitatea. Inevitabil, vor fi etichetaţi drept „intelectuali”. Şi cînd te gîndeşti cît s-au străduit să demonstreze că sînt orice altceva, „oameni pămînteni”, spartani, manageri, impresari, capitalişti, numai asta, nu!

„Spuneţi şi voi ce este mai important? Să cîştigi 100.000 lei pe zi, adică o Dacie şi jumătate la sfîrşitul anilor ’80, sau să termini un amărît de liceu?”, întreba Borcea, evident retoric. N-a avut nevoie de „amărîtul de liceu” să descopere gazul îmbuteliat şi xeroxul. Acum amărîta de cercetare, amărîta de lume universitară, amărîta industrie a cărţii au devenit mai importante decît banii cîştigaţi de fostul conducător dinamovist. Nu e o ironie, e o parodie a sorţii.

De ce te temi, adică de acordul dintre subiect şi predicat, de aia nu scapi. Să te transformi în coşmarul tău alfabetizat reprezintă un mare compromis pentru şefii din fotbal. E pactul lor cu duşmanul de clasă primară. „Practicienii” au trecut, de nevoie, la teorie şi au produs cărţi, spre mirarea tuturor, inclusiv a lor înşişi. Iar ritmul de fabricare a operelor e pe măsura debitului verbal: trei pe an, cinci pe an, zece pe an, două în şase luni. Clanul Becali e mai prolific în teze decît clanul Curie.

„Trăiam o irealitate”, aşa descria un cercetător vremurile cînd Academia era condusă de „savantul de renume mondial” Elena Ceauşescu. Stăpîna polimerilor avea patru clase, restul erau titluri de Doctor Honoris Causa. O irealitate este şi ca George Copos să aprofundeze „alianţele matrimoniale” din feudalism, pe baza bibliografiei de la vorbitor. Ori ca Borcea să scrie despre „arta de a conduce” clubul de fotbal pe care l-a fraudat. Şi să beneficieze de pe urma acestei neruşinări.

„Academiciana doctor inginer” care a brevetat „codoiul”, a.k.a. dioxidul de carbon, era asimilată de către cercetarea românească drept un „rău necesar”. „Savanţii”  penali par a fi un rău profitabil. Dar tot rău. Cu atît mai mare, cu cît e bagatelizat de comitete şi comisii plătite din bani publici. Impostura bişniţară în care se află părinţii spirituali ai căpuşării fotbalului le dăunează numai lor. N-o să-i mai creadă nimeni că sînt „adevăraţi”, că vin din galerie, că au şcoala vieţii.  După ce-au fost publicaţi, şi-au pierdut tot hazul la televizor. Şi-au pus pe hîrtie filosofiile,  deci, de-acum înainte, vor vorbi ca din cărţi.

Însă impostura intelectuală, care subîntinde demersurile lor tipografice, are efecte mult mai toxice. Şi are rădăcini ameţitor de adînci, în anii cînd caloriferiştii ajungeau decani în facultăţi, munca intelectuală nu era considerată muncă, iar profesorii şi studenţii erau reeducaţi pe şantiere.

Manufacturile ghiduşe semnate de Becali sînt pline de greşeli gramaticale şi poze de la tăierea porcului, respectiv a berbecului, dar totuşi nu-ţi vine să rîzi de ele, ca de perlele de la Bac. Nu-ţi vine nici să le iei în serios, deşi includ pagini din ziare de sport. Sînt stupefiante. Şi mai stupefiant e că există profesori şi instituţii de profil care au avizat şi evaluat cărţile condamnaţilor din fotbal, există edituri care le-au publicat. Un întreg lanţ de semnături, parafe şi conştiinţe s-a pus la dispoziţia elitei autostivuitoare.

Borcea şi compania nu numai că au reuşit să-şi bată în continuare joc de educaţie, de cultură, de elita academică, să ridiculizeze noţiunea de intelectual. Au reuşit să tragă şi foloase personale de pe urma acestui fapt. Cînd era în libertate şi povestea că le face jucătorilor „injecţie letală” cu dinamovism, Borcea devenea subiect de bancuri. Acum, pentru acelaşi experiment semantic, se alege cu reducerea pedepsei cu 30 de zile. Nu el e „creierul”, alţii au ticluit planul. El e doar unul dintre beneficiarii faptului că avocaţii corupţilor propun legi, iar clienţii lor din Parlament le votează.

Părerea titanilor aroganţei despre „amărîtul de liceu” rămîne în picioare. Cine s-o contrazică? Argoul de lojă a promovat. Acum e jargon, vocabular de specialitate. Valorile de tipul „fără număr” au urcat în turnul de fildeş. Scriitorii incontinenţi de după gratii au manipulat şi mediul universitar, şi conducerile penitenciarelor. Au speculat slăbiciunile ambelor sisteme, aşa cum au speculat degringolada din fotbalul românesc de după Revoluţie.

DNA a început să ancheteze frenezia publicistică din închisori, să afle cum a fost posibil. Toate aceste abdicări, toate aceste complicităţi, toată mascarada. Dincolo de răspunderile legale, trebuie stabilite, din interiorul lumii academice, şi răspunderi morale. Trebuie resetate nişte standarde. Altfel, se cheamă că am progresat furtunos. De la confuzia valorilor, din anii ’90, am revenit cu mare spor la polimerizarea lor. În locul dreptului de autor, protejăm dreptul de infractor. „Barbarii ştiinţifici”, ca să-l parafrazăm pe un clasic comunist, vor redacta şi manualele, şi DEX-ul în locul „intelectualilor putrezi şi occidentalişti”.

Dacă declarăm tupeul bun de tipar şi totul bun de vînzare, o ajungem să ne bucurăm ca la gol cînd copiii noştri vor refuza să pună mîna pe-o carte. Poţi să ştii ce creativi mai lansează pe piaţă închisorile?!