Sub presiunea şampaniei

Armata lui Iordănescu are nevoie de o nouă motivaţie. Dacă ungurii au, mai nou, graniţă cu sirienii, mai sînt ei vecinii şi, implicit, rivalii noştri tradiţionali?

Să fim sinceri, nici meciurile cu Ungaria nu mai sînt ce erau acum cîteva luni. Adică trebuie să ne scotocim prin istorie, după chibrituri, să ne înflăcărăm puţin. Asta, pentru că lumea se schimbă într-o viteză mai mare decît discursurile tutelare despre ea şi pentru că România este lider într-o grupă comodă.

Deşi selecţionerul Iordănescu insistă că la Budapesta „se joacă soarta fotbalului românesc”, nici o înfrîngere nu ne clatină din poziţia de favoriţi la calificare. Meciul acesta nu decide decît data la care desfacem şampania. Scenariul de comedie a fatalităţilor, în care sîntem bătuţi la scor de Feroe, se află prea departe de realitate ca să ne înspăimînte. Iată de ce avem nevoie de multă determinare şi de multă imaginaţie fecundă în rău, aproape maladivă, încît să tremurăm la imn înaintea meciului cu Ungaria.
„Tricolorii”, da, sînt îndreptăţiţi să aibă trac. A venit momentul să arate de ce se află pe locul 7, înaintea Angliei, în clasamentul FIFA. Să vedem dacă ştiu şi cu mingea, nu doar cu softul. Să stabilim, cu această ocazie, dacă nu cumva e oportun să înlocuim lotul aleatoriu de fotbalişti mai mult sau mai puţin cerţi cu lotul olimpic lărgit de informatică sau de matematică. De ce să ne mulţumim doar cu locul 7, cînd, printr-un artificiu de calcul, coroborînd programul „Laptele şi cornul” cu sistemul de burse MIT, ne putem bate la titlul mondial? E drept, am deveni o ţară cu 22 de milioane de programatori, nu de selecţioneri, dar asta e o schimbare de hobby, nu o pierdere.

Jocul „naţionalei”, mai degrabă în salturi decît în grafic, rămîne singurul motiv al curiozităţii faţă de meciul cu Ungaria. Rivalitatea tradiţională cu vecinii nu mai ţine ca miză. Nu pentru că orgoliile s-ar fi astîmpărat, de o parte şi de cealaltă, nu pentru că s-a ferfeniţit vopseaua pe slogane. Dar „vecin” şi-a schimbat înţelesul. Ungurii, de exemplu, au fost dezagreabil surprinşi să afle că sînt vecini cu sirienii şi cu afghanii. La fel cum am aflat noi, românii, că avem graniţă cu Grecia. Că solvabilitatea caprei vecinului o afectează direct pe capra noastră, nu doar ca stare de spirit, ci şi ca productivitate. Iar acum, cînd valul de imigranţi din teatrele de război civil a devenit taifun, pur şi simplu toată lumea a devenit vecină cu toată lumea.

Rareori a avut parte „naţionala” de o presiune atît de scăzută la un meci cu Ungaria. E o cotă minimă istorică. Fotbalul de tipul „ori murim, ori cîştigăm”, „ori jucăm, ori calculăm” abia se observă, e doar un detaliu bîzîitor într-un tablou copleşitor. La cîţiva kilometri de locul unde „se joacă soarta fotbalului românesc”, se joacă soarta Europei. Nu e cazul să încercăm să furăm, din vorbe, prim-planul încruntărilor.

Cade cu sunet viu de criză umanitară şi ce-a mai rămas din iluzia autoprotectoare a graniţelor. În aceste condiţii de uluială a continentului, pregătit pentru arabi cu bomba la brîu, nu şi pentru arabi cu copii în braţe, armata generalului Iordănescu aterizează cu chef de arţag tranşant la Budapesta. Rumoare în sală. Cetăţeanul turmentat de polemici a nimerit în „Trilogia antică”. Orice ar juca el acolo, garantăm că nu rîdem.