Ionuţ d’Arc

Lupta împotriva blaturilor s-a purtat cu arme greşite, spune Negoiţă. Răul nu poate fi învins decît dînd din gură!

„Decizia Comisiei de Etică şi Disciplină din cadrul FRF era previzibilă!”, a comentat Ionuţ Negoiţă sancţiunea dictată pe numele lui, în urma cazului Bărboianu. Da, era de aşteptat să nu fie propus spre canonizare. Dar nici reacţia patronului lui Dinamo nu e din cale-afară de surprinzătoare. Nu s-a lăsat intimidat de suspendare, amendă şi ridicol. În locul probelor care să-i susţină afirmaţiile, a furnizat alte afirmaţii pline de miez.

A insistat asupra obiceiului prost, chiar ignorant, de a pretinde probe pentru orice atac la persoană: „Toată lumea vrea probe palpabile, dar aceste probe nu le pot avea eu, doar nu sînt SRI-ul sau vreo altă instituţie a statului!”. Păi, de ce n-a spus aşa de la început? Sau de ce n-a tăcut? Să vorbească numai SRI-ul, nu, pentru că are probe? Ceilalţi să se abţină. Acum, lumea curioasă ar vrea să afle pe ce se bazează Negoiţă cînd afirmă că instituţiile statului ar avea sau ar putea avea probe legate de Bărboianu? Te pomeneşti că ştie că există probe că există probe, dar n-o să le arate, pentru că nu e SRI-ul SRI-ului, să deţină probele probelor.

Aşa cum pune problema majoritarul din Groapă, după meciuri, la emisiunile sportive ar trebui să vorbească numai instituţiile statului. Să intre Intelligence-ul în direct, prin telefon, să decripteze fazele litigioase din careu. Dar Negoiţă e conciliant. Precizează că nu e nevoie de probe să acuzi public pe cineva. Faptul că oamenii de fotbal nu aruncă mai harnic lăturile se explică fie prin laşitate, fie prin complicitate. El, unul, este curajos. Ioana d’Arc era copilă pe lîngă el. Plus că avea surse beton şi armură. „E de înţeles că eu, care am un interes clar, acela de a nu permite nimănui să-şi bată joc de Dinamo, de munca şi de banii mei, spun lucrurilor pe nume”. Ceilalţi oameni de fotbal „ştiu lucrurile”, dar nu se au cu ele la per tu, „probabil pentru a nu-şi face duşmani”.

Cum ar veni, domnul Negoiţă s-a distribuit în rol de pionier de sacrificiu, care „dă semnalul” de martir al avangardei, pe frontul declarativ al luptei pentru dreptate, adevăr şi alte interese. Despre curajul patronului dinamovist, chiar nimic de zis. Evident, a avut nevoie de toate forţele, de multă determinare şi de ceva mentalitate de învingător să-şi bălăcărească la TV un angajat. Dacă interesul lui o cere, trece peste orice limită a decenţei şi pe sub orice barieră a logicii.

Aveam noi o părere greşită. Ne cramponam de dovezi. Iată cum se duce, de fapt, lupta împotriva blaturilor: cine ţipă mai tare are dreptate. Mai ales dacă ţipă primul. E suficient să strigi „Hoţul!” şi gata, treaba e ca şi făcută. Cum de nu ne-am prins pînă acum? Că doar din vorbe, am eradicat corupţia. Din vorbe, am cîştigat Al Doilea Război Mondial, i-am bătut şi pe ruşi, şi pe nemţi, şi pe americani. Şi, pentru că ne-a rămas un rest de muniţie, am făcut şi nişte bancuri cu ei. Din vorbe, am făcut Revoluţia, din vorbe, am consolidat statul de drept. Nu ne rămîne decît să dăm din gură şi să asanăm fotbalul. Bîrfa înseamnă dizidenţă. Sediul mişcării de rezistenţă se află în mahala. Ou plus oţet egal eroism.

Negoiţă nu doar că spune lucrurilor pe nume, dar schimbă numele lucrurilor şi scoate faptele din vocabular. „Probele mele sînt reprezentate de bunul simţ al oricărui om care are ochi să vadă, dar şi de discuţiile cu oamenii din fenomen”. Probele constau, adică, în păreri şi discuţii. Toate, de bun-simţ. Dar nu bunul-simţ ăla clasic, care te împiedică să faci afirmaţii nefondate, să-ţi baţi joc de munca, banii şi reputaţia altor persoane. Negoiţă se referă, desigur, la „new” bun-simţ, care îţi impune să n-ai scrupule şi să arunci cu noroi. E chiar o datorie de onoare să calomniezi, cînd ai un interes clar.