Marea achitare

Primul verdict din „Dosarul Transferurilor” confirmă că justiţia română s-a specializat în identificat nevinovaţi

Cei opt inculpaţi din „Dosarul Transferurilor” au fost achitaţi în prima instanţă. Urmează recursul înaintat de procurori, dar senzaţia la cald este de muncă în zadar: […]

Primul verdict din „Dosarul Transferurilor” confirmă că justiţia română s-a specializat în identificat nevinovaţi

Cei opt inculpaţi din „Dosarul Transferurilor” au fost achitaţi în prima instanţă. Urmează recursul înaintat de procurori, dar senzaţia la cald este de muncă în zadar: comisii rogatorii în Spania, Italia, Portugalia, Ucraina,

Coreea de Sud şi Germania, cercetat offshore-uri şi firme olandeze, trimis citaţii. Un rechizitoriu uriaş, de zeci de mii de pagini, s-a redus la cîteva rînduri dactilo. Judecătoarea Geanina Teodorovici, după ce a amînat cu anii judecata, n-a catadicsit să citească măcar sentinţa. L-a trimis pe grefier.

Au trecut mai bine de şase ani de la declanşarea anchetei, pe 6 februarie 2006. Au trecut aproape patru ani de la începutul audierilor, pe 2 octombrie 2008. După 42 de termene şi peste 30 de amînări, s-ar fi zis că se judecă un proces. S-ar fi zis că banii contribuabililor sînt folosiţi pentru a face lumină într-un domeniu de interes larg, cum e fotbalul. Dacă acuzaţiile erau nefondate, ce rost a avut toată şarada? Pentru ca oamenii de fotbal să aibă parte de un proces corect, cum se solicită în filmele americane?

Achitările pe toată linia nu reprezintă o mare surpriză. Oarecare emoţie colectivă a existat, în virtutea unui adevăr pe care trebuie să fii legat la ochi să nu-l constaţi. Fotbalul românesc este un stat în stat,cu legile lui, paralele cu legile ţării. Teoretic, avem corupţie, dar practic n-avem corupţi. Teoretic, avem un fotbal circulat de bani negri, şefi de cooperative, blatişti şi afacerişti dubioşi, dar practic, fotbalul nostru este curat sută la sută. În 22 de ani, doar patru cetăţeni au fost condamnaţi pentru fapte legate de fotbal: Trifina, Cănănău, Ianul şi Drutcă. Patru condamnări în 22 de ani. Neverosimil, dar adevărat!

Mult zgomot pentru nimic. Rotiţele justiţiei s-au învîrtit în gol mai bine de şase ani. Nişte resurse bugetare s-au risipit aiurea. Nu, de fapt, nu aiurea, au servit aceleiaşi forme fără fond pe care ne amăgim s-o numim justiţie. Acum, după ce au avut cîştig de cauză, cei opt oficial nevinovaţi au tot dreptul să se plîngă. Au pătimit degeaba la TV sau la Miami toţi anii ăştia.

Acum, de vreme ce justiţia n-a descoperit nimic convingător în zeci de mii de pagini de rechizitoriu, cei opt ar trebui să dea statul român în judecată. Nu doar să se bucure că au scăpat ca şi cum ar fi cîştigat la loterie. Pînă şi Vasile Ianul avea mai mult respect de sine şi cerea, în 2010, să fie premiat. Considera că săvîrşise, în felul lui, un act de dreptate: „Ar trebui să fiu premiat, că i-am furat pe hoţi!”.

Cluburile de fotbal păgubite cu 10 milioane de euro în total, conform rechizitoriului, nu se vor constitui parte împotriva propriilor conducători. Cît despre stat, dacă nu s-a considerat prejudiciat cu 1,5 milioane de euro, atunci să plătească! Întîi cheltuieli de judecată, apoi eventuale daune de imagine. Nici un premiu! Să suporte efectele lipsei de reformă într-un sector minat cum este justiţia. 42 de termene şi şase ani pentru opt achitări? Practic, cetăţenii români finanţează un sistem de împărţit dreptatea şi de aplicat legea. Teoretic, sistemul ăsta funcţionează. Teoretic.