Adevărata poză de grup

Cu Argentina şi Brazilia, „naţionala” are şansa să se despartă frumos de trecut Există şanse ca „naţionala” să joace anul acesta două amicale de vis, cu Brazilia şi Argentina. Ca să prindem din zbor la ce se referă „de vis”, […]

Cu Argentina şi Brazilia, „naţionala” are şansa să se despartă frumos de trecut

Există şanse ca „naţionala” să joace anul acesta două amicale de vis, cu Brazilia şi Argentina. Ca să prindem din zbor la ce se referă „de vis”, să tragem cu ochiul la sărbătoarea organizată de francezi pentru revanşa „a la grande” cu brazilienii. Sărbătorile federale mai au de progresat. Dar meciurile acestea două ne-ar putea lămuri asupra unei întrebări pe care am evitat-o din ’94 încoace.

Brazilia reprezintă semifinala amînată, iar Argentina reprezintă acel 3-2 delirant. Sînt echipe care trimit la Generaţia de Aur, la o perioadă copleşitoare a fotbalului nostru. Copleşitoare ca nostalgie, ca rezultate. Au trecut ani de atunci şi încă n-am aflat, pentru că încă nu ne-am întrebat, dacă aceea, echipa cu Hagi, Popescu, Răducioiu aliniaţi, reprezintă  adevărata fotografie a „naţionalei” noastre. Şi tot ce-a fost înainte sau după nu sînt decît schiţe sau copii nereuşite, şterse, neterminate ale acelei poze de grup cu lumină americană. E întrebarea pe care şi-o pune un personaj al lui Thomas Mann, într-un faimos pasaj, despre portretul bunicului său. Există un singur portret adevărat pentru fiecare, gîndeşte el. Poate fi din copilărie sau de la bătrîneţe. Dar e unic şi exprimă fiinţa respectivă în deplinătatea ei. Este, aşadar, poza de grup din ’94 adevăratul portret al „naţionalei”?

Iată întrebarea pe care am ocolit-o precaut, din două motive. Unul, pentru că ne-ar sili să privim de-aproape această poză pe care ne place s-o venerăm de la distanţă, print-o ceaţă aurită. Al doilea, pentru că ne-ar strîrni bănuiala dureroasă că am putea străluci mai frumos şi mai sus. Doar că, din cauze care ţin de generaţii, de sistem, de teamă omenească, n-am îndrăznit. Se pot enunţa multe despre cine şi cum sîntem în fotbal. Fiecare dintre cei 23 de milioane de selecţioneri vede în felul lui. Unii spun că, în varianta actuală, „naţionala” e de nerecunoscut, alţii, sceptici sau resemnaţi, susţin că ăştia sîntem, de fapt. Asta e „naţionala”! Iar Mondialul din ’94 a fost o excepţie fabuloasă, un termen de comparaţie prins cu bolduri de lîna Mioriţei.

Amicalurile cu Argentina şi Brazilia, granzii atemporali ai fotbalului, ar trebui să ne deschidă ochii. Chiar dacă nu vom avea pînă atunci o echipă pe care s-o ştim pe de rost sau o calificare sau măcar o brumă de temelie pentru alte preliminarii. E un experiment decisiv. La un moment dat, trebuie să confruntăm pozele, să hotărîm în care sîntem noi şi în care o fantasmă photoşopată din nostalgii. Ideal era să organizăm un meci România ’94 – România 2011, dar, cu puţină bunăvoinţă, ne vom găsi reflexia în Brazilia şi Argentina. Oglinzile noastre favorite.