Afacerea „Tricouri murdare”

Convocările lui Ribery şi Evra au devenit problemă de stat

Dacă am fi stat mai comod în grupa preliminară, ne-ar fi interesat direct această polemică. Nu e cazul, nu ne mai ajută prea mult un Ribery în minus la „naţionala” […]

Convocările lui Ribery şi Evra au devenit problemă de stat

Dacă am fi stat mai comod în grupa preliminară, ne-ar fi interesat direct această polemică. Nu e cazul, nu ne mai ajută prea mult un Ribery în minus la „naţionala” Franţei. Ne interesează însă întrebarea: să îmbraci tricoul reprezentativei  este o formalitate prestigioasă sau un gest patriotic? Ca şi cum ai îmbrăca uniforma militară sau roba de judecător.

Ministrul Sportului de la Paris, Chantal Jouanno, înclină spre a doua variantă. Spune că liderii sindicali ad-hoc Evra şi Ribery „au făcut ţara de ruşine” şi nu mai au ce căuta sub culorile naţionale, „indiferent de valoarea lor ca fotbalişti”. „Ar fi o mare greşeală să uităm. Sînt sigură că există tinere talente care n-au murdărit imaginea Franţei şi aşteaptă o şansă să scrie istoria”.

Noul şeful al Federaţiei de la Paris, Fernand Duchaussoy, şi-a făcut curaj şi a înfruntat-o pe doamna ministru, fostă campioană la karate. „Oricine are dreptul la a doua şansă!”, a replicat el. În următoarele etape ale litigiului, va invoca alineate şi paragrafe, regulamente naţionale şi internaţionale, va ameninţa cu CEDO, UNICEF şi SNCF. Deocamdată, disputa se duce pe terenul plicticos şi feroce al ideilor. Între a face ţara de ruşine şi a avea a doua şansă la un tricou curat, chiar şi după ce ai făcut ţara de ruşine.

Criticile guvernamentale au fost, inevitabil, traduse drept o imixtiune a politicului în sport. Dacă Guvernul decide cine joacă şi cine nu la „naţională”, cine are tricoul murdar şi pînă cînd, nu poate fi de bine. Prea seamănă cu „naţionala” Italiei pe vremea lui Mussolini, să zicem. Sau cu alte „naţionale” din regimuri de dictatură. Iar în problemele echipei Franţei s-au tot amestecat, din iunie, preşedintele, miniştrii, secretarii de stat. De la vizite oficiale la discursuri indignate în Parlament, „aceşti jucători au întunecat imaginea Franţei” etc, etc, politicul s-a amestecat într-o veselie în treburile fotbalului.

Compensaţia de 340.000 de euro, pe care urma s-o primească Domenech, a fost declarată de liderii extremişti de dreapta „o insultă pentru miile de muncitori francezi concediaţi fără preaviz”.

Politicienii s-au precipitat spre fotbal şi în vremurile mai bune, cînd Franţa era campioană mondială şi europeană. Şi atunci pe şefii FFF nu părea să-i deranjeze atenţia asta absolut bruscă şi dezinteresată. În funcţie de alte interese decît cel public, federaţiile de fotbal, nu numai cea franceză, marşează cînd pe autonomie, cînd pe reprezentativitate. Dar, oricum şi-ar formula statutul, au drept obiect de activitate un sport la care, teoretic, se pricepe toată lumea.

Şefii de state, de federaţii şi minştrii îşi dau cu părerea despre fotbal. Laurent Blanc trebuie să aleagă primul „11” pentru amicalul cu Brazilia. Poate să ignore că Evra, care şi-a ispăşit suspendarea de cinci meciuri, „a făcut ţara de ruşine”. Şi poate să ignore şi că are dreptul la o a doua şansă. Poate decide că Evra nu se potriveşte concepţiei sale de joc.