Libertatea de a-ţi visa ţara

După ’89, sportivii îşi pot exprima şi alte motivaţii decît patriotismul

Cînd Nadia fugea peste graniţă în toamna lui 1989, le explica reporterilor de la „Washington Post” că motivul evadării era lipsa libertăţilor personale. Lipsa libertăţilor de orice fel, […]

După ’89, sportivii îşi pot exprima şi alte motivaţii decît patriotismul

Cînd Nadia fugea peste graniţă în toamna lui 1989, le explica reporterilor de la „Washington Post” că motivul evadării era lipsa libertăţilor personale. Lipsa libertăţilor de orice fel, de fapt, într-un regim de dictatură personală ajuns la apogeu.

Pe Doroftei, de exemplu, îl deranja altceva în vechiul regim. „Comunismul nu era aşa de rău dacă s-ar fi găsit mîncare”, spunea „Moşul” în „Evenimentul zilei”.

Au trecut 21 de ani de libertăţi personale şi mîncare neraţionalizată. S-au schimbat multe, sportivii pot pleca peste graniţă oricînd, pot spune orice în public, pot critica, protesta sau înjura pe cine au chef. Au libertatea să-şi gestioneze propria carieră, propria imagine, propria viaţă.

„Zilele cînd fetiţele visau să ajungă ca Nadia s-au sfîrşit”, se lamenta Forminte pe vremea cînd era antrenorul lotului de gimnastică. Şi probabil zilele acelea n-or să se întoarcă prea curînd. Dar asta nu înseamnă neapărat o schimbare în rău. Înseamnă că fetiţele au şi alte modele la care să viseze.

Antrenorii se plîng că a scăzut baza de selecţie. Suferim la organizare, suferim la infrastructură, nu sînt bani, nu sînt oameni. Sportul nu mai are prestigiul pe care-l avea în comunism. Dar acela era un prestigiu garantat în lipsă de orice altceva. Patzaichin vorbeşte despre satisfacţia morală pe care o avea cînd lua o medalie. „Concuram pentru prestigiu, pentru România. Acum ne gîndim la cît se cîştigă!”.

Nici să afirmi că înainte de ’89 sportivii concurau pentru „satisfacţii morale” nu e pe de-a-ntregul adevărat. Nici să afirmi că sportivii de după ’89 concurează doar pentru bani nu corespunde întru totul realităţii din teren. Pînă la urma, este vorba de opţiune personală. De ce se duc fetiţele la gimnastică, de ce se duc băieţii la fotbal. De ce antrenorii de la juniori se încăpăţînează să-şi facă meseria.

De schimbat, s-a schimbat dramatic felul în care se raportează statul la sportivi, din extrema propagandă la extremul dezinteres. Şi s-a schimbat felul în care se raportează sportivii la România. Şi aici au aceeaşi problemă pe care o avem toţi. Cum să te motiveze imaginea vagă, dezlînată pe alocuri, stridentă pe alocuri, a ceea ce înţelegem cînd spunem „ţară”? Înainte era mult mai uşor. Era o imagine unică, bătută-n cuie. Acum fiecare sportiv e liber să-şi aleagă imaginea lui. Dacă nu există România pe care o visează, s-o inventeze şi s-o urce pe podium, să ne facă să credem în ea.