Să consumăm, tovarăşe Blatter!

Rusia şi Qatar cumpără un joc pe care nu-l înţeleg, pentru că e liber

Prima finală de Mondial s-a jucat pe un stadion neterminat. În 1930, pe „Centenario” din Montevideo. Trebuia să fie un „templu al fotbalului”, cum îl visa […]

Rusia şi Qatar cumpără un joc pe care nu-l înţeleg, pentru că e liber

Prima finală de Mondial s-a jucat pe un stadion neterminat. În 1930, pe „Centenario” din Montevideo. Trebuia să fie un „templu al fotbalului”, cum îl visa Jules Rimet, fusese proiectat în stil măreţ. Dacă le-ai spune şeicilor din Qatar că ploaia a întîrziat construcţia, nu te-ar crede! Ei cred în ploi artificiale, în pîrtii cu zăpezi artificiale, în verde aproape natural, în general, în toate lucrurile care pot apărea, la un moment dat, în deşert.

Dacă le-ai spune ruşilor că stadionul pe care s-au jucat 10 din cele 18 meciuri de la primul Mondial avea doar 90.000 de locuri (cel mai mare, pe atunci, din afara Europei), ar lua-o drept o insultă. O arenă care nu acoperă jumătate de Siberie sau măcar un sfert din ţara vecină nu contează!

Dar aşa s-a întîmplat. Pe lîngă „Centenario”, Uruguayul a pus la bătaie alte două stadioane, de 20.000 de locuri: Pocitos şi Grand Parque Central. În 2010, o candidatură cu trei stadioane parcurgea fluierînd toate etapele selecţiei pentru coşul de gunoi al FIFA. Dar e bine să ne întrebăm cum a început totul, înainte de a ne minuna unde va ajunge Mondialul.

FIFA închiriază prestigiul jocului cui oferă mai mult. Fotbalul are, într-un fel, soarta mărcilor de renume din Occident: e trofeu de vînătoare pentru coţofenele globale. Ruşii şi arabii au devenit peste noapte mari consumatori şi/sau devoratori de cultură şi civilizaţie occidentală. Cumpără Gucci, cumpără Picasso, cumpără ingineri pentru afaceri şi artişti pentru petreceri, cumpără fotbal. Un joc pe care încă nu-l înţeleg, pentru că e liber. Dar de produs, produc sistematic alte valori decît democraţia, alte sporturi decît drepturile omului.
Ca gazde ale Mondialului, Maica Rusia şi nepotul Qatar vor face paradă cu puterea lor de cumpărare. Pînă atunci, e cazul să hotărîm repede ce este şi ce nu este de vînzare. Ce scoatem la licitaţie şi ce nu.

Din ’30 încoace, în materie de organizare, s-au făcut progrese remarcabile. Dar „Centenario”, chiar neterminat, auster şi nins la unele meciuri, era (şi este) un „templu al fotbalului”. Pe cînd megaliţii ruseşti şi arhitecturile optice arăbeşti sînt temple ale consumului de fotbal.