Piţurcă, haiducul

Unul dintre cei mai superstiţioşi antrenori a devenit el însuşi o superstiţie

Iată o întorsătură interesantă a lucrurilor! Pe vremea cînd era selecţioner, Piţurcă ajunsese să-i exaspereze cu „haiducii” lui pînă şi pe cei mai optimişti dintre suporteri. „Naţionala” umbla […]

Unul dintre cei mai superstiţioşi antrenori a devenit el însuşi o superstiţie

Iată o întorsătură interesantă a lucrurilor! Pe vremea cînd era selecţioner, Piţurcă ajunsese să-i exaspereze cu „haiducii” lui pînă şi pe cei mai optimişti dintre suporteri. „Naţionala” umbla din stadion în stadion, în căutare de spectatori şi nămol terapeutic. Acum, numele lui e magnet pentru mase. A adus în Ghencea 25.000 de oameni. La Craiova – 20.000.

Ce s-a întîmplat? Şi-a scos charisma de la naftalină, a probat-o şi a constatat că-i vine bine, ca în tinereţile cînd marca pentru Steaua? Mai degrabă, explicaţia vine din trecutul apropiat. Piţurcă a căpătat un halou de martir, la fel ca toţi antrenorii care au încercat să treacă prin Ghencea cu fruntea sus. În cîteva săptămîni, a devenit un simbol al rezistenţei profesioniştilor în faţa patronilor. Suporterii văd în el un fel de lider sindical fără sindicat: antrenorul care-şi apără meseria. Dar, mai ales, văd un lider al opoziţiei faţă de lojă.

Ceea ce face întorsătura de lucruri şi mai interesantă e că, pînă nu demult, lojele erau cele care stîrneau isterii şi simpatii colective. Finanţatorii erau binefăcătorii-vedetă, „haiducii” la modă. Pînă la urmă, au făcut ce-au ştiut ei mai bine şi au pierdut încrederea mulţimii. Suporterii au început să-i aplaude pe antrenori. E un lucru bun. E un lucru normal. În sfîrşit, privirile publicului virează de la „oficială” spre banca tehnică. Era şi timpul să se plictisească de recitalurile barzilor-care-bagă-bani-în-echipă.

Fanii olteni nici măcar nu se întreabă dacă Piţurcă este un antrenor bun şi dacă da, cît de bun? Destul de bun încît să scoată Craiova din veselia actuală? Nu e vorba aici de Piţurcă-antrenorul, ci de Piţurcă-personajul. Robin Hood-ul taciturn care ia fotbalul de la patroni şi îl împarte angajaţilor lor.

Nu poţi să le spui celor 20.000 de oameni că se pripesc dînd buzna la stadion. Nu poţi să le spui că Piţurcă are experienţă, are un stil eficient, uneori are şi noroc, dar n-a dovedit un talent deosebit pentru miracole. De fapt, n-are rost să le spui, pentru că ei ştiu deja asta. Dar nevoia de speranţă lucrează cu materialul clientului şi produce eroi chiar şi din stofă impermeabilă de antieroi.

Drumul de la „Piţi, lasă-ne!” la „Piţi, salvează-ne!” e, de fapt, o scurtătură a minţii. Un scurtcircuit al memoriei. Fără să cîştige cupe, trofee, titluri, fără să pupe steaguri şi puncte cu var, cel mai nepopular antrenor s-a transformat în cel mai popular dintre ei. Mai mult, a devenit el însuşi o superstiţie.

Nu e un paradox. E gîndire magică. Acolo unde normalitatea întîrzie, înfloreşte misticismul. Inclusiv în fotbal. Dacă tot tindem să fim o ţară de pelerini, de ce ne-ar mira că se fac pelerinaje în masă şi la stadion?

Cu Piţurcă la Craiova, ne aflăm în plin basm, în plină baladă contemporană. Din fericire, de data asta, în centrul poveştii şi al adoraţiei se află cineva care ştie fotbal.