Roz înşelător

Victoriile cu 6-2 maschează problemele lui Dinamo, nu le rezolvă

„Un gol mai mult decît adversarul”. Catenaccio pe dos e un stil la îndemînă, cînd ai în faţă o nou-promovată, ca Tîrgu-Mureş. „Nu vorbim între noi să facem spectacol!”, […]

Victoriile cu 6-2 maschează problemele lui Dinamo, nu le rezolvă

„Un gol mai mult decît adversarul”. Catenaccio pe dos e un stil la îndemînă, cînd ai în faţă o nou-promovată, ca Tîrgu-Mureş. „Nu vorbim între noi să facem spectacol!”, spunea Marius Niculae după meci. Spectacolul presupune şi suspans, pe care dinamoviştii au reuşit să-l introducă în scenă jucînd în zece oameni. Noroc cu Moţi, care are tabieturile lui de fumător, trebuie să iasă de pe teren, din jumătate în jumătate de oră. Şi noroc cu apărarea fair-play a „cîinilor”, care păstrează aparenţele de meci şi le permite rivalilor să se afirme în careu.

Dar, lăsînd deoparte scorul de fotbal-tenis, ceea ce arată Dinamo nu e un fotbal generos, ci dezechilibrat. Echipa lui Andone seamănă cu un acrobat care merge în mîini, pentru că are picioarele prea fragile. Pe de o parte, e bine, pentru că îşi flexează frumos muşchii ofensivi. Pe de altă parte, la un moment dat, va trebui să revină cu picioarele pe pămînt. Ultima oară s-a întîmplat la Split. „Încă mai resimţim şocul, încercăm să trecem peste acel moment!”, mărturisea căpitanul Niculae.

Şocul putea fi prevenit, dacă echipa se întărea în apărare. Victoria la scor cu Tîrgu Mureş e ca masca lui N’Doye: de un roz înşelător. Sclipesc pe termen scurt. Ajută doar la moralul de suprafaţă. Încă două-trei heirupuri pe tabelă şi jucătorii îşi pot privi din nou fanii în ochi.

Dar căruţele de goluri din Liga 1 nu duc mai departe de graniţele competiţiei interne. Iar răzbunările simbolice, în faţa unor adversari care-şi propun să dea doar cu patru goluri mai puţin decît Dinamo, nu intră în palmares. Nu probează că greşelile de la Split au fost înţelese, asumate şi reparate. Şi nu fotbaliştii sînt cei care trebuie să priceapă aici.
„Mai vreau un jucător în apărare!”, a spus Andone la conferinţă. E refrenul lui, e obsesia lui, de cînd s-a întors şi peticeşte de zor linia Maginot-Scarlatache-Moţi. Cea mai bună apărare e atacul, dar la Dinamo, singura apărare e atacul. Nu e grav. E chiar inventiv: după fotbalul total, fotbalul parţial. În Liga 1, filosofia asta improvizată se potriveşte, iar la sfîrşitul sezonului dinamoviştii pot bucla demonstraţia că titlul se poate cîştiga şi numai cu atacanţii.

Dar, dacă între timp şefii din Groapă nu asimilează lecţia de algebră a numerelor mari de la Split, o vor repeta. Iar masca va cădea din nou.