Puyol, „Bolovanul” de Aur

Exploatarea caracatiţei de către om n-a mers atît de departe încît Paul, adevăratul octopod, să prezică şi cine va cîştiga Balonul de Aur al Mondialului. În 2006 l-a cîştigat în premieră un fundaş, Cannavaro. De regulă, nominalizările îi vizează pe […]

Exploatarea caracatiţei de către om n-a mers atît de departe încît Paul, adevăratul octopod, să prezică şi cine va cîştiga Balonul de Aur al Mondialului. În 2006 l-a cîştigat în premieră un fundaş, Cannavaro. De regulă, nominalizările îi vizează pe jucătorii de atac, mai vizibili şi, poate, mai spectaculoşi. Ca Villa, Messi, Forlan, Robben, Gyan, candidaţi la Balonul Mondialului african.

Dar, dacă ar trebui ales un jucător care să semene cu acest turneu final, un purtător de mesaj pentru competiţia de la capătul lumii, Puyol ar trebui neapărat nominalizat. Pentru că starurile, fotbaliştii de zeci de milioane de euro, n-au strălucit nici măcar în poze la acest Mondial. Au strălucit însă cei care trag din greu, nevăzuţi. Genul „eu nu rup gura tîrgului, muncesc”, cum se descrie fundaşul catalan.

Joacă de atîta vreme în echipa Spaniei, încît uneori ai impresia că se află acolo pentru că l-a uitat antrenorul. Sau că e o formă de relief cu tricou, pe care se sprijină echipa. Cu asta-l confundă probabil adversarii care se izbesc de el. „Îi las atacantului un pic de distanţă, să creadă că are spaţiu de manevră. Apoi, dintr-o dată, îi tai drumul”. Tot dintr-o dată a apărut şi în careul nemţilor.

„Probabil sînt bun, dacă mă străduiesc din răsputeri!”. Asta a făcut, de cînd a intrat în fotbal. De cînd a plecat din Pobla de Segur, un orăşel presărat printre stînci, unde turiştii se opresc doar ca să schimbe trenul spre Pirinei. Nici nu-l observi, cu turlele lui din piatră cenuşie. Nici pe Puyol nu l-am fi observat dacă nu sărea „ca un damnat”, cum scria „L’Equipe”, la golul cu Germania. Ciudat, nu?, cum dintr-o „naţională” cu atîtea talente ofensive, tocmai el, „trabajadorul”, şi-a pus claia de păr la bătaie!

De obicei, îşi pune la bătaie numai pielea, cum anunţă tatuajul în catalană, pe bicepsul drept.  Şi-a dat pielea de pe el la Barcelona, în peste 400 de meciuri. Şi-a dat pielea la „naţionala” Spaniei. Fără să rîdă, pentru că „fundaşii nu rîd, trebuie să impună respect”. Fără să plîngă. Dar „nici vorbă să fiu un insensibil. Am cîteva aminitiri care mă fac să-mi dea lacrimile”.

Îi admiră pe tibetani. Poate din cauza stîncilor de 300 de metri de acasă, poate pentru că nu le place să iasă în faţă. S-a străduit să mediteze, dar „e  complicat să-ţi goleşti complet capul”. Din fericire pentru spanioli, şi-a folosit capul la activităţi mult mai practice. L-a înălţat ca pe un monument, în amintirea atîtor vanităţi care şi-au dat obştescul sfîrşit la acest Mondial.

Paul Caracatiţa n-ar miza nici o ventuză pe numele lui. Ar alege orice altceva, dacă ar trebui să prezică Balonul de Aur. Pe Puyol l-ar lua drept un bolovan bun de adăpost.