Chibiţii care conduc lumea

Fotbalul transformă şefii de stat în şefi de galerie 

În timpul Cupei Mondiale se vede talentul politicienilor. Şi anume, talentul de a se plasa la distanţa optimă de terenul de fotbal. Nici foarte aproape, cu scalpelul dramatic pe sub pielea […]

Fotbalul transformă şefii de stat în şefi de galerie 

În timpul Cupei Mondiale se vede talentul politicienilor. Şi anume, talentul de a se plasa la distanţa optimă de terenul de fotbal. Nici foarte aproape, cu scalpelul dramatic pe sub pielea lui Thierry Henry, nici foarte departe, pentru că sportul-rege are mize cu bătaie amplă. Un titlu mondial la fotbal, arată un studiu comandat de o mare bancă olandeză, duce la creşterea PIB-ului cu 0,7 la sută. Se pare că oamenii au moralul ridicat şi lucrează mai cu spor.

Nu se ştie cu cît anume scade productivitatea, după o eliminare din grupe. Dar zelul cu care s-a implicat preşedintele Franţei în criza „naţionalei” i-a adus mustrări de la FIFA. „E mai important un fotbalist decît soarta a trei milioane de săraci?”, au strigat şi ONG-urile, lăsate la uşă, din cauza rendez-vous-ului tehnico-tactic Sarkozy-Henry. Bineînţeles că nu, dar pentru unii politicienii imaginea de microbist e mai importantă decît alte imagini.

În timpul Cupei Mondiale, se testează răbdarea politicienilor, în condiţii de stres extrem. La ce anume s-o fi gîndit Bill Clinton cînd vecinul lui de lojă, un anume Sepp Blatter, îi explica pentru a mia oară noua regulă a ofsaidului?  „Am fost diplomat pînă am marcat. Apoi am strigat o dată cu ceilalţi, pînă mi-am pierdut vocea”.
După meciul SUA-Ghana, i-a venit rîndul clovnului-dictator venezuelean Hugo Chavez să răguşească de bucurie că a fost eliminat „duşmanul de clasă”. Timp de o repriză sau două, cît ţine un strigăt sau un hohot de rîs, fotbalul umanizează politica. Uneori, o umanizează mai mult decît e cazul. Îi face pe cei care conduc jocurile să pară nişte chibiţi stîngaci, dar plini de rîvnă.

La prima vedere, aproape nici o diferenţă între Sarkozy care bagă „naţionala”-n şedinţă şi Kim Jong Il, care-i dă indicaţii selecţionerului „prin telefoane mobile invizibile cu ochiul liber, inventate chiar de el”, cum le-a şoptit tehnicianul jurnaliştilor. Doar că unul e şeful unui stat democratic, celălalt e dictator. Şi, pînă la restabilirea comunicării cu solul, are toate motivele să creadă că a descoperit totul, de la telefonul pe bancă la hamburger.

Unii politicienii doar chibiţează, iar alţii îşi iau în serios rolul de suporteri. Adică se implică dincolo de simpla prezenţă scenică şi susţin sportul cu toate pîrghiile diplomatice şi scripeţii financiari care le stau la îndemînă. După ce şi-a recăpătat vocea („A trebuit să beau ceai cald cu miere!”), Clinton a discutat cu şeful FIFA şi despre organizarea unui  Mondial viitor în SUA. Semn că „soccer”-ul, chiar şi explicat de Blatter, devine tot mai interesant. O creştere cu 0,7 la sută a PIB-ului nu-i de ici, de colo.