Antrenor de fete

Dacă ar fi fost un general, ar fi fost genul de general care mănîncă, doarme şi mărşăluieşte cot la cot cu soldaţii. Dacă ar fi fost un guru, ar fi fost genul de guru care răspunde, oricui îl întreabă, că […]

Dacă ar fi fost un general, ar fi fost genul de general care mănîncă, doarme şi mărşăluieşte cot la cot cu soldaţii. Dacă ar fi fost un guru, ar fi fost genul de guru care răspunde, oricui îl întreabă, că n-are nici un răspuns. Că totul depinde de „mici detalii”. Aşa cum declară acum, după fiecare victorie a Oltchimului.

A ajuns la înţelepciunea asta după o viaţă de handbal, trei medalii olimpice, un titlu mondial ca jucător, un bronz olimpic, ca antrenor, şi altele, şi altele. Trebuie să cunoşti de foarte aproape marea performanţă ca să vezi firul de praf în care ricoşează mingea. Şi să suporţi faptul deloc optimist că, orice ai face, nu controlezi mecanismele infime care despart o treaptă a podiumului de alta.

De aceea are Voina un aer atît de relaxat. Relaxat şi încîntat, pentru că la fete „nu trebuie s-o faci pe miliţianul”. Nu trebuie decît să te amesteci printre copiii şi soţii jucătoarelor, ca o rudă bonomă şi grijulie.

Are tactul cazon de a nu ieşi în faţă. N-o să-l auziţi niciodată spunînd „Eu! Eu am făcut şi am dres, eu am dus Oltchimul în semifinale, eu şi sistemul meu, eu şi iarăşi eu!”. Vorbeşte întotdeauna cu „noi”.

Pare un „mic detaliu”. Dacă Oltchim era o echipă de băieţi, rămînea fără efect. Dar Oltchim e o echipă de fete şi fetele sînt atente la lucrurile astea. Din „noi am greşit”, „noi am reuşit”, au înţeles că sînt importante pentru echipă. E un gînd care face diferenţa, în mecanismele infime care-i despart pe cei foarte buni de cei mai buni.