Femeia, agent provocator

Din seria „vrem spectatori, dar nu pe toţi”, conducerea dinamovistă a decis să-şi selecteze publicul. Pentru un bilet la derbyul cu Steaua, bărbaţii trebuie să treacă un chestionar gen „Slumdog Millionaire”, cu întrebări despre istoria clubului (cu ce echipă ţin?, […]

Din seria „vrem spectatori, dar nu pe toţi”, conducerea dinamovistă a decis să-şi selecteze publicul. Pentru un bilet la derbyul cu Steaua, bărbaţii trebuie să treacă un chestionar gen „Slumdog Millionaire”, cu întrebări despre istoria clubului (cu ce echipă ţin?, pe ce se jură?, cine sare?, cine erau cei 300 de spartani? etc).

Femeile n-au voie să ia bilete. Dacă le iau pentru fanii stelişti?, s-au alertat organizatorii. Mai palpitant decît interdicţia e raţionamentul din spatele ei. O femeie nu poate cumpăra un bilet pentru ea, n-are ce să caute la un meci de fotbal. Nu poate cumpăra bilete pentru familia ei, pentru prietenii ei, pentru copilul ei (chiar aşa, copiii au voie sau trebuie să dea lucrare de control?).

În martie 2006, 50 de femei din Iran au vrut să vadă un meci de fotbal. Deşi le este interzis prin lege să asiste la sporturi jucate de bărbaţi, s-au adunat în faţa stadionului din Teheran, cu eşarfe albe şi steaguri. Au fost alungate de poliţie. Şeful forţelor de ordine, colonelul Mohammad Hassan Assadi (au şi ei MI-ul lor!), a smuls steagurile, le-a îmbrîncit pe protestatare şi i-a îndemnat pe subordonaţi: „Nu vorbiţi cu ele, doar loviţi-le!”. Ca să fie mai bine înţeles, i-a spart arcada unei puştoaice de 14 ani.

Şefii dinamovişti şi omologii stelişti (care au un derby separat cu propria galerie) mai au de muncă la rafinat criteriile de intrare pe stadion. În Iran, spectatorii sînt mult mai atent selecţionaţi. Dar chiar şi acolo, deşi sînt interzise în tribune, femeile au dreptul la bilete.