Dreptate

Există mecanisme de apărare care înfundă amintirile urîte în ocnele memoriei. Dar aşa ceva nu se uită. Marian Cozma a fost asasinat acum un an. Pentru că „mă enerva cum dansa”! N-a fost singurul răspuns cinic pe care l-au primit […]

Există mecanisme de apărare care înfundă amintirile urîte în ocnele memoriei. Dar aşa ceva nu se uită. Marian Cozma a fost asasinat acum un an. Pentru că „mă enerva cum dansa”! N-a fost singurul răspuns cinic pe care l-au primit anchetatorii maghiari. N-a fost singura grozăvie pe care au înregistrat-o în dosar. Pînă la urmă, după toate ororile comise, declarate şi sigilate, s-a ajuns la un final limpede. S-a rostit un nume. Se va face o judecată.

Procesul nu va repara ireparabilul, dar va pune, pentru o vreme, lumea în ordine. E important ca vinovaţii să plătească, e important ca asasinii să aibă un chip şi un nume, e important ca oamenii să danseze fără teamă că stilul lor de dans i-ar putea costa viaţa. 

Judecata nu face suportabilă tragedia, în schimb o izolează şi o împiedică să se reverse ca o umbră otrăvită peste lumea din jurul ei. Ascultîndu-i pe oficialii poliţiei din Veszprem pronunţînd numele acuzatului, te întrebi cum ar fi fost… Dacă se pronunţau nume şi se judecau procesele nenumărate din fotbalul nostru… Dacă puteam arăta, după mai bine de zece ani, vinovaţii din Dosarul Transferurilor! Sau vinovaţii din Cazul „Valiza”! Sau vinovaţii din Dosarul Piteşti! Cum ar fi arătat oare campionatul nostru?

Există mecanisme de apărare inclusiv faţă de astfel de întrebări. Dar trebuie să le punem, cîtă vreme cei care strigă „S-a făcut dreptate!” se bucură, de fapt, că se amînă judecata.