Curaj, pe post de orice

Un 3-1 cu Stuttgart nu se discută, se îndură

Parcursul ialomiţenilor în Liga Campionilor a dat un impuls neaşteptat spiritului critic din fotbalul nostru, adormit de seria neîntreruptă a victoriilor cu ciprioţii. E uşor de criticat acest 3-1. Dar e […]

Un 3-1 cu Stuttgart nu se discută, se îndură

Parcursul ialomiţenilor în Liga Campionilor a dat un impuls neaşteptat spiritului critic din fotbalul nostru, adormit de seria neîntreruptă a victoriilor cu ciprioţii. E uşor de criticat acest 3-1. Dar e greu de digerat ceea ce s-a întîmplat pînă la el.

Unirea Urziceni a fixat un standard incomod: opt goluri, opt puncte în grupele Ligii. E de-ajuns să ne gîndim că pentru celelalte echipe româneşti calificarea în „optimile” Europa League nu înseamnă „o satisfacţie amară”, ci o culme himalayană. Parcursul echipei lui Dan Petrescu obligă fotbalul românesc să-şi ascută simţul proporţiilor. Şi să plaseze profesionismul la înălţimea cuvenită, cu mult deasupra norocului şi ghinionului.

 Un 3-1 cu Stuttgart nu se discută, se îndură. E un rezultat logic şi, cumva, mai util decît un miracol înşelător. Un rezultat care dă o notă de credibilitate revelaţiei din Bărăgăn. „Am fi scos lumea în stradă!”, oftează Dan Petrescu, dar măcar a adus lumea înapoi pe stadioane. Măcar ne-a arătat, pe repede înainte, fotbalul românesc în variantă decentă şi serioasă.
Luciditatea reprezintă un bun de folosinţă mai îndelungată decît euforia. Unirea nu ţine loc de „naţională”, de sistem, de talisman, nici nu detronează mediocritatea mulţumită de sine aflată la putere în Liga 1. Dar oferă un model consistent pentru tot ce va însemna, de acum înainte, participare românească în cupele europene. Şi, încă mai important, îi lasă pe granzii clasici ai campionatului fără altă scuză valabilă decît neputinţa.

Cu Stuttgart, Dan Petrescu a experimentat noul paradox românesc: să fii obligat să ataci din lipsă de fundaşi. Să ştii că trebuie să te închizi în careu şi totuşi să joci sus, să rişti în ofensivă, nu de nebun, ci de nevoie. Unirii nu i-au prisosit niciodată rezervele, uneori nu i-au ajuns nici titularii. Dacă ar fi avut un autocar pe bancă, Dan Petrescu l-ar fi băgat bucuros în poartă. Dar n-a avut şi a scutit fotbalul nostru de încă o minune domestică a prudenţei.

Iată lecţia Unirii: deocamdată, singura noastră şansă în fotbal e să fim curajoşi. Din lipsă de mijloace, nu ne permitem să fim laşi.