Ceva de sperat

Putem învăţa de la sportivi să ne privim altfel ţara

Lucian Bute, care ia lecţii de franceză şi are paşaport canadian, „în caz de orice”, le-a dedicat victoria de la Quebec celor de-acasă. E o dedicaţie la fel de firească […]

Putem învăţa de la sportivi să ne privim altfel ţara

Lucian Bute, care ia lecţii de franceză şi are paşaport canadian, „în caz de orice”, le-a dedicat victoria de la Quebec celor de-acasă. E o dedicaţie la fel de firească precum votul românilor din străinătate: gesturi prin care îţi revendici apartenenţa la ceva.

Şi acum vine întrebarea întrebătoare: de ce ar vrea cineva să aparţină de România? Nu e România locul ăla unde găseşti motive de dezgust şi disperare cîte vrei? Poate că nu. Poate că există şi ceva de sperat aici. E suficient să priveşti la seninătatea cu care Sorana Cîrstea îşi poartă ghipsul. Sau la Rareş Dumitrescu parînd simplu, fără sabie: „Se poate trăi decent din scrimă. Am ce mînca acasă, am ce-mi trebuie”. Are, adică, 25 de ani şi un titlu mondial.

De ce ar vrea vedeta echipei lui Covaliu să vină zilnic într-o sală din Braşov, să-i înveţe scrimă pe copiii de 9 ani, nu mai mici, că „nu înţeleg prea mare lucru”? De ce vorbeşte atît de serios Săndoi despre băieţii de la „tineret”? De ce nu se îndoieşte de ei după fiecare boacănă? De ce, după victorii, îi laudă pe toţi, toţi, „şi rezervele, şi pe cei care au stat în tribune”? Poate că există ceva de sperat de la ei. Poate nu întîmplător Torje, Bicfalvi, Andrei Ionescu joacă altceva la „tineret” şi nu mai simt nevoia să-i imite pe cei mari şi blazaţi.

Poate că există ceva de învăţat de la femeile radioase, cu taioare identice, care au dus atîţia ani pe picioarele lor superbe handbalul românesc. Poza de grup a fetelor lui Voina, înainte de plecarea la Mondialul din China, aşa „regizată” şi solemnă, ar putea servi drept imagine veritabilă a sportului nostru. Genul de imagine în care ne place, dar nu se ştie de ce, ezităm să ne recunoaştem.

Poate că există ceva de admirat la şirul ăsta de femei sau la şirul de bărbaţi din Urziceni, ascultînd imnul Ligii pe gazon. Ceva bun, care dă curaj şi forţă, o sursă de rachete luminoase în beznă. Oamenii ăştia şi alţii, care-şi pierd dinţii pe planşă, nu-şi permit să se dezguste şi să dispere. N-au timp decît să-şi scuipe plămînii, să cadă, să se ridice şi, uneori, să asculte imnul în cea mai mare linişte.

Drăgulescu se făleşte că a învăţat asta „de mic copil”. „Exerciţiile ne disciplinează şi ne fac să nu ne lăsăm. Să nu ne dăm bătuţi”. După Mondial, s-a întos valvîrtej în sala de antrenament. Vrea să reprezinte România la Londra.