Pîinea lui Mititelu

Ca un şef de club responsabil, domnul Mititelu se frămîntă cu firea în legătură cu soarta „naţionalei”. Şi-a exprimat o vie nelinişte în legătură cu metodele noului selecţioner. Poate s-ar îngrijora mai puţin dacă ar compara situaţia de la „naţională” […]

Ca un şef de club responsabil, domnul Mititelu se frămîntă cu firea în legătură cu soarta „naţionalei”. Şi-a exprimat o vie nelinişte în legătură cu metodele noului selecţioner. Poate s-ar îngrijora mai puţin dacă ar compara situaţia de la „naţională” cu o situaţie ceva mai familiară. Cu munca într-o brutărie, să zicem. Cînd construieşti o echipă e ca şi cum ai face pîine. Ai nevoie de făină trei nule, sare, drojdie, apă de la robinet şi ce mai ştie domnul Mititelu că se pune în aluat.

Se amestecă aluatul şi se lasă la dospit. Probabil, pe vremurile cînd purta şorţ, domnul Mititelu nu îşi băga degetele în cocă, să se asigure că nu s-a turtit. Aştepta răbdător să treacă jumătate de oră, îşi sufleca mînecile şi se apuca de modelat pîinea. Iar după ce punea pîinea la copt nu deschidea cuptorul din două în două minute, s-o înţepe cu scobitoarea, să vadă dacă e crudă la mijloc. Dacă ar fi procedat aşa, domnul Mititelu ar fi trebuit să-şi mute brutăria la Severin şi să se reprofileze pe cozonac.

Aşa şi cu „naţionala”. De vreme ce nu sîntem în junglă, unde totul creşte în copaci, inclusiv pîinea şi circul, domnul Mititelu trebuie să aştepte ca echipa lui Lucescu jr. să crească şi să se coacă. Şi abia apoi să ceară una mai crocantă.